Cum știm cu toții, sfârșitul lumii se apropie. Nu mă refer la eschaton, evenimentul final, când Fiul va restitui toate lucrurile Tatălui. (…) Nu putem ști când va avea loc acest eveniment evident, nu putem ști ziua și ora – și chiar dacă am ști, nu am putea face nimic pentru a-l împiedica. Aș dori să vorbesc despre un cu totul altfel de sfârşit: sfârșitul lumii noastre așa cum o știam până acum. Dacă eschatonul nu vine decât o singură dată, sfârșitul la care mă refer are loc teribil de frecvent și este, în general, un eveniment cumplit. Acest eveniment echivalează, cel puțin, cu pierderea lucrurilor familiare nouă, obișnuite, care ne oferă confort și chiar dacă pe unele nu le iubim în mod special, ba chiar le putem disprețui, sunt totuși lucruri care fac parte din rutina noastră, iar renunțarea la ele poate fi traumatizantă.
Voi admite fără ezitare că previziunile unui colaps apar mult mai frecvent decât colapsurile reale. În general, previziunile nu țin cont de două aspecte: în primul rând, remarcabila adaptabilitate a ființei umane, capacitatea ei de a crea instituții „din zbor”, dacă pot spune astfel. În al doilea rând, curajul și rezistența admirabile de care dau dovadă mulți oameni în fața vicisitudinilor. Într-adevăr, doar virtuțile ne dau puterea de a supraviețui în vremuri dificile. Echitatea, curajul, cumpătarea și prudența, întărite de credință, speranță și generozitate. Totuși, va părea surprinzător ceea ce spun, însă prevăd că dezastrul este iminent. Nu cred că guvernul constituțional, sau ceea ce a mai rămas din el, va supraviețui până la sfarșitul acestui deceniu, și ca Uniunea, împreună cu întreaga lume, nu se va dezintegra în multe bucăți.
Fiecare colaps este diferit, dar ceea ce determină caracterul lui nu sunt doar condițiile care îl produc, ci și calitatea reacției noastre. Oamenii vor înnebuni sau vor deveni înțelepți și va apărea și acest lucru ca o formă de nebunie. În această privință analiza viitorului colaps este importantă pentru oamenii care nu-și vor pierde judecata și cred ca doar această categorie de oameni poate forma un grup de rezistență, a cărui menire este să conserve credința și cunoașterea veritabile. Astfel că, atunci când va veni acel moment, să poată reconstrui lumea, sau – lucrul și mai important – propriile lor comunități. Cred că acel eveniment se apropie cu pași repezi. Acest grup de rezistență trebuie să conducă, să practice acea nebunie înțeleaptă care ne va permite să refacem, dacă nu întreaga lume, măcar comunitățile noastre, iar aceste comunități funcționale vor arăta lumii calea spre propria ei refacere.
Ceea ce îmi propun este să examinez cauzele viitorului colaps și forma pe care ar putea-o lua, precum și soluțiile pe care grupul de rezistență le va prezenta lumii. În special, vreau să analizez aspectele care fac acest colaps unic în istorie, și anume existența zombilor. Intenționez să răspund întrebării care apare în cultura populară: „Vor exista zombi?”. Voi trata mai încolo acest subiect.
Colapsul sistemului financiar
Permiteți-mi să încep prin a examina problema privitoare la colapsul societăților complexe. Este evident că trăim într-o lume extrem de complexă, pe care este dificil să o înțelegem. Complexitatea socială rezultă din nevoia de a elabora sisteme mai puternice și de a integra cât mai multe elemente ale societății într-un sistem coerent. Dar, pe măsură ce trece timpul, părți ale sistemului care au fost concepute să funcționeze într-un anumit scop, ajung să fie utilizate în alte scopuri, adesea nepotrivite. Fiecare parte a sistemului are nevoie să fie protejată pentru a nu suferi modificări, în caz contrar, schimbările care vor afecta sistemul vor fi complexe și inadecvate. Când se întâmplă acest lucru, sistemele devin extrem de fragile, prin urmare, eșuarea unui mic segment al sistemului va cauza dereglări masive la nivelul segmentelor mari sau chiar al întregului sistem.
Am văzut întâmplându-se acest fenomen în cazul piețelor financiare. Eșuarea unui mic segment al sistemului, constituit de piața ipotecilor cu risc ridicat [subprime mortgage] [1], a determinat prăbușirea întregului sistem financiar. Piața ipotecilor subprime valora, în perioada ei de avânt, în jur de 1,4 trilioane de dolari. Cei mai mulți analiști au înțeles că piața se prăbușește, dar nu au fost prea îngrijorați, deoarece pentru ei piața reprezenta o parte atât de neînsemnată raportată la întregul sistem. Ceea ce nu au înțeles însă este că a fost de ajuns ca un număr relativ mic de credite ipotecare să fie umflate pentru a produce dereglarea întregului sistem.
Iată cum s-au întâmplat lucrurile: băncile, după acordarea creditelor, le „împachetau” în instrumente financiare securitizate numite MBS-uri (Mortgage Backed Securities, garanții acoperite de ipoteci, n. trad.), pe care le vindeau fondurilor speculative. Fondurile speculative luau bani de la bănci pentru a cumpăra împrumuturile pe care băncile le acordaseră cumpărătorilor de case. Apoi acestea erau „reîmpachetate” în CDO-uri (Collateralized Debt Obligations, obligațiuni de plată colateralizate, n. trad.), care erau vândute de către fondurile speculative către investitori; investitorii le cumpărau cu banii pe care îi împrumutau de la bănci. De asemenea, aceste CDO-uri puteau fi cumpărate, în combinație cu CDS-urile, de către alte fonduri speculative pentru a crea obligațiuni de plată colateralizate sintetice, cu banii împrumutați de la bănci.
ționarea întregului sistem trebuia să fie „asigurată” prin instrumente numit „credit default swaps” (instrumente derivate pentru transferul riscului de credit, n. trad.), sau CDS, care erau vândute de către societățile de asigurări precum grupul AIG [American International Group, n. trad.]. Dar întrucât nimeni nu se gândea că ar putea urma o prăbușire generală, AIG și alte societăți de asigurări nu și-au păstrat rezervele pentru a putea acoperi daunele clienților; ele au considerat primele de asigurare drept „bani gratis”. Mai mult, investitorii (folosind bani împrumutați de la bănci) au început să cumpere masiv CDS-uri pe baza unor garanții pe care de fapt nu le dețineau. Este ca și cum toți vecinii dvs. ar începe să cumpere polițe de asigurare a locuinței dvs. împotriva incendiului. În acest caz ar avea loc două situații: toți vecinii v-ar încuraja să fumați în pat și, dacă incendiul s-ar produce, ar exista nu doar o singură revendicare, ci sute, pe care nu le-ar putea acoperi niciun fond de asigurare.
Piața ipotecilor subprime a atins rate de nerambursare de 16 %, întreaga structură s-a prăbușit, cauzând pierderi fabuloase de 30 de trilioane de dolari la nivelul unei piețe care valora 1,4 trilioane de dolari. Dar pe lângă aceste pierderi de bogăție nominală, s-a produs o recesiune în care oameni care nu au fost implicați în această structură complicată și-au pierdut slujbele, casele, funcțiile pe care le aveau în cadrul comunităților lor și, probabli, chiar căsniciile și respectul de sine. Vedem astfel cum funcționează sistemele hipercomplexe sau cum eșuează atunci când ajung fragile: căderea unei piețe reprezentând un mic segment produce prăbușirea masivă a întregului sistem. Și este evident că remedierea acestor sisteme eșuate nu poate fi ușoară. În ciuda a ceea ce ne spun experții și politicienii doldora de sfaturi și soluții simple, se dovedește că un segment al sistemului poate fi „reparat” doar prin distrugerea altui segment. Fiecare cârpeală slăbește întregul sistemul și fiecare „soluție” reprezintă rețeta unui dezastru.
Dacă analizăm sistemele economic, politic și social, descoperim o rețea de sisteme la fel de fragile, toate ajunse în pragul eșuării și oricare dintre ele putând declanșa ruinarea întregului sistem. Domeniile comerțului, apărării, educației, divertismentului, agriculturii, sectorul construcțiilor, al transporturilor etc. se dovedesc vulnerabile, disfuncționale și imposibil de remediat. Vulnerabilitatea fiecărui sector afectează funcționarea celorlalte, astfel că întregul sistem este fragil și pe punctul de a eșua. Mă voi referi la două dintre aceste sisteme pentru a ilustra situația în care ne aflăm: energia și publicitatea.
Apogeul petrolului
În privința domeniului energiei, în ultimele două-trei secole, întreaga noastră civilizație industrială a fost dependentă de energie ieftină, de cărbune și apoi de petrol. Dar momentul în care ne aflăm acum este unul de apogeu al petrolului [peak oil], iar sistemul nu mai poate fi susținut. Apogeul petrolului nu înseamnă că rămânem fără petrol și, în mod precis, nici că vom rămâne fără energie; aceasta nu se va întâmpla niciodată, întrucât nu putem epuiza energia care ne vine de la soare – sursa întregii noastre energii. Dar pentru fiecare baril pe care îl descoperim folosim patru barili, iar petrolul descoperit se extrage din ce în ce mai dificil și în forme tot mai greu de utilizat. Forma brută fluidă și ușor de manipulat care era predominantă în epoca petrolului este din ce în ce mai greu de găsit, iar formele în care se mai poate găsi sunt mult mai dificil de rafinat. De fapt, o mare parte din el nu mai este pompat, ci extras prin minerit, ca în cazul șisturilor bituminoase sau a nisipurilor gudronate. Transformarea acestor surse în produsul fluid utilizat, de exemplu, la o mașină este foarte costisitoare. Iar raportul dintre cât petrol se produce și cât se consumă este foarte mic. Folosirea etanolului din porumb drept combustibil în locul petrolului produce doar puțin mai mult decât consumă și impune ca terenurile arabile să fie utilizate pentru cultivarea porumbului pentru combustibil în locul alimentelor.
Dezbaterea despre vârful petrolului s-a încheiat, acesta se reflectă în creșterea prețurilor. La vremea când a fost invadat Irakul, prețul era de 27 de dolari / baril, iar suma era considerată mare, reflectând situația de incertitudine din Orientul Mijlociu. Acum prețul este de patru ori mai mare. Observăm o situație care se repetă. Atunci când activitatea economică ia avânt, crește și consumul de petrol, ceea ce face ca prețurile să urce. Acest fapt determină, în cele din urmă, scăderea activității economice, ceea ce duce la o diminuare a consumului și, ca o consecință, a prețului, însă numai în cadrul unui trend ascendent. Petrolul echivalează cu o taxă pe productivitate, iar acest lucru pune frână economiei.
Creșterea prețului petrolului afectează o rețea complexă de sectoare. Sistemul comercial global, agricultura, transporturile, sistemul urban, toate necesită petrol ieftin, fără de care nu vor funcționa. De exemplu, atunci când activitățile speculative au cauzat majorarea prețului petrolului la 140 de dolari/ baril, preţul transportului unui container din Shanghai către Los Angeles a urcat de la 2.000 de dolari la 6.000 de dolari, ceea ce a eliminat orice avantaje salariale sau legislative de care dispuneau chinezii. Drept consecință, companiile au plănuit să-și retragă producția din China, însă acest lucru ar fi ruinat economiile dependente de export, cum sunt cele ale Chinei, Indiei și altele. Criza a trecut, însă lecția pe care am desprins-o de aici este evidentă: cu o majorare a prețului petrolului undeva între 120-130 dolari/ baril, sistemul comercial la nivel global se prăbușește și nu suntem departe de acest scenariu.
Agricultura
Un al doilea sector puternic dependent de petrol este agricultura. Americanii au renunțat la consumul de hrană sau la ceea ce bunicii și străbunicii noștri întelegeau prin mâncare sănătoasă. Alimentația noastră este compusă, într-un grad tot mai mare, din substanțe puternic procesate și sintetice, precum siropul de porumb, amidonul, grăsimile, sarea și toți compușii chimici necesari pentru a păstra alimentele „proaspete”. Fermele au devenit extensii ale sistemelor alimentare industriale, în cadrul cărora pământul nu mai este folosit pentru cultivarea alimentelor. Solul, sau ceea ce a mai rămas din el, nu mai are alt rol decât acela de a susține plantele; el trebuie să fie mai întâi sterilizat, cum sunt instrumentele din sala de operație a unui chirurg; apoi este tratat cu diverse substanțe petrochimice pentru a stimula creșterea, a contracara bolile și a înlătura dăunatorii. Culturile sunt plantate și recoltate cu ajutorul a numeroase utilaje consumatoare de energie și în care se fac investiții mari de capital, pentru a fi create produse standardizate, multe dintre ele necunoscute cu o generație sau două în urmă. Prețul petrolului se majorează și, drept consecință, și prețul mâncării. Fermierii nu se pot întoarce la vremurile când nu erau folosite substanțele petrochimice, întrucât și-au distrus solul și vor avea nevoie de ani întregi pentru a-l reface. Nu avem aparate de produs pământ; putem să ne bucurăm de foloasele pe care ni le aduce doar în timp și datorită grijii pe care o avem față de acest dar. Dacă nu vom avea grijă de pământul nostru, nu ne vom bucura de el.
Cultura și publicitatea
Aș putea continua cu această analiză aplicată altor domenii, însă situația este evidentă. Aș dori să ne îndreptăm atenția către o altă problemă, mult mai gravă, și anume, cea referitoare la cultură și religie. În privința acestor domenii, cred că ne confruntăm cu o situație fără precedent în istorie. Argumentul meu este foarte simplu: cultura a fost subordonată sferei comerciale, aceasta din urmă stimulând nevoi nefirești și chiar demonice. Desigur, în trecut comerciantul avea deseori rolul de a transporta cultura, iar această legătură pe care o forma cu sfera culturii nu avea un efect negativ. Sfera comercială căpăta un anumit prestigiu intrând în contact cu domeniul culturii, iar această legătură se realiza adesea în beneficiul reciproc, lucru pe care îl observăm dacă admirăm monumentele Italiei. Comerciantul, prin susținerea acordată artelor și Bisericii, căuta să-i înnobileze pe concetățenii săi, să îmbogățească orașul său și să câștige respectul celorlalți.
Lucrurile sunt total diferite astăzi. În general, cultura a devenit, dintr-un mijloc de înnobilare a omului, un mod de depravare a sa. În fond, funcția ei este aceea de a ne tranforma din cetățeni în puri consumatori. Cu alte cuvinte, de a ne transforma, din persoane care-și asumă responsabilități față de ei înșiși, față de familiile lor și de comunitate, în persoane al caror respect de sine este determinat doar de ceea ce cumpără și care sunt conduse de pasiuni neînfrânate și manipulate cu ușurință.
Ni se spune că urmărirea interesului egoist reglementează economia. Nu poate fi adevărat, întrucât interesul propriu nu poate fi niciodată cunoscut în prealabil, ci descoperit prin experiență. Cine nu a avut experiența de a obține ceea ce își dorea pentru a constata mai târziu că lucru obținut nu era deloc cel de care avusese nevoie? Și cine nu a trăit temerea că lucrurile care i se întâmplă sunt foarte rele, pentru a constata apoi că efectul lor a fost unul benefic? Ceea ce este în interesul nostru ni se dezvăluie, nu poate fi știut dinainte. Nu ne putem cunoaște decât dorințele – pe care ni le stimulează industria publicitară. Dorințele pot conduce la dobândirea unor lucruri folositoare nouă, care să răspundă, așadar, interesului nostru, doar atunci când sunt dirijate de inteligență către scopuri bune și disciplinate de virtute pentru a recurge la mijloacele adecvate prin care să se realizeze. Inteligența și virtutea sunt dușmanii de moarte ai oricărui program de marketing eficient. Industria publicitară modernă apelează nu la virtuțile, ci la viciile noastre. În plus, aceasta dispune de uimitoare tehnologii prin care reușește să pătrundă în cele mai ascunse zone ale vieții și sufletului noastru.
Comerțul a înlăturat filozofia, pentru a deveni cea mai importantă știință integrativă a epocii moderne. Odinioară, ne bizuiam pe filozofi deoarece aceștia adunau laolaltă toate cunoștințele existente și îi consiliau pe conducători, comercianți, soldați cu privire la direcția corectă a lucrurilor. Astăzi filozofii au devenit cetățeni de rangul doi – chiar și în plan academic -, iar agenții de publicitate sunt acum cei care folosesc toate cunoștințele despre lume pentru a-și realiza propriile lor scopuri. Ei îi angajează pe cei mai buni psihologi, matematicieni, muzicieni, compozitori, scriitori, actori și artiști și îi determină pe ingineri și pe oamenii de știință să forțeze limitele tehnologiilor de supraveghere și producție. Dar această susținere a artelor și științelor are alte scopuri decât cele pe care le urmăreau, de exemplu, nobilii neguțători din Veneția sau Florența. Sfera comercială caută ca, prin intermediul lor, să suprime inteligența și să cultive viciile. Cu alte cuvinte, să creeze zombi, oameni ale căror viață și minte au fost distruse și al căror unic țel este consumul.
Tehnologie și magie
Permiteţi-mi să mă refer puțin la cultura populară. Prima dată am devenit impresionat de capacitatea culturii pop de a observa lucruri care scapă altora atunci când am început să utilizez calculatoarele, în 1970. În acea vreme, acestea erau mașini cu adevărat impresionante. Modelul IBM 360/65 pe care îl foloseam era de 8 sau 9 picioare înlălțime [2-3 metri] și probabil de 5 picioare [aproximativ 1,5 metri] în lungime, având rânduri nenumărate de beculețe care clipeau și o sumedenie de comutatoare. Memoria mașinăriei era de un milion de octeți – incredibil de mult pentru vremea aceea -, stocați într-un șir de cutii lungi de dimensiunea unei camere. Până atunci nu mai existase o realizare științifică la fel impresionantă, care să egaleze capacitațile computerului.
Și totuși, de îndată ce copiii au ajuns să aibă acces la aceste minuni ale științei, le-au folosit oare în sens științific? Nu. Ei au început să joace „Dungeons and Dragons”; au intrat într-o lume compusă din cavaleri și vrăjitori, s-au lăsat captivați de simulacrul unei lumi care nu mai există. Cu alte cuvinte, pentru ei calculatorul nu a reprezentat o lume a științei, ci una a magiei, care lea oferit doar simulacrul unei lumi premoderne. Tehnologia electronică este fundamental diferită de tehnologia care a precedat-o, și anume de cea mecanică și electrică. În vremea copilăriei mele, mașina reprezenta limita dorințelor noastre în materie de tehnologie și aproape fiecare tânăr știa cum să înlocuiască o galerie de evacuare, cum să schimbe o garnitură de chiulasă sau cum să regleze carburatorul. Desigur, nu dețineam niciodată în totalitate cunoștințele pe care pretindeam că le avem, dar, cel puțin în principiu, puteam ști cu precizie cum funcționează aparatul în ansamblu.
Nu așa stau lucrurile în cazul calculatoarelor, fiindcă indiferent câte studii are cineva în știința calculatoarelor, la un moment dat sistemul dispare într-o lume a magiei. Astfel, inginerul de hardware nu înțelege cum funcționează sistemele de operare, programatorul nu cunoaște
domeniul telecomunicațiilor, iar inginerul în comunicații nu ne poate ajuta într-o problemă referitoare la aplicații. Priceperea într-un domeniu este însoțită de ignoranța în alte domenii, astfel că, în cazul oricărui expert în calculatoare, anumite segmente dispar, la un moment dat, într-o lume de magie. Astfel, dacă îl suni pentru a-i cere ajutorul, după apăsarea tastei „1” pentru limba engleză, specialistul în calculatoare Sanjay din Mumbai pare adesea depășit de problema ta; nu este expertul capabil să te ajute mereu, însă amândoi știți că este nevoie de un „magician” care să rezolve anumite probleme.
Imaginea zombilor
Deseori cultura populară, bazându-se pe o înțelepciune intuitivă și comună, dezvăluie lucruri care nu pot fi observate, dar care sunt totuși reale. Dar, cu toate că mă bazam pe această capacitate a ei, încă nu înțelegeam acest fenomen bizar al transformării oamenilor în zombi. Cum a ajuns acest cult oarecum obscur provenind din Insulele Caraibe – despre oamenii cufundați într-o stare catatonică, indusă de droguri – o metaforă care ilustrează deplin lumea postapocaliptică? Și cum s-a ajuns la concepția că lumea după colaps va fi alcatuită din oameni văduviți de sufletele, de simțirile lor, de orice sentimente de durere, de plăcere, furie sau bucurie, din oameni care-și petrec timpul urmând necontenit să obțină un singur lucru?
Apoi mi-am dat seama că imaginea aceasta din cultura populară nu se referă la viitor, ci la momentul prezent. Că nu se referă la ceea ce se va întâmpla cu alți oameni, ci la ceea ce s-a întâmplat deja cu oamenii. Imaginea, deși pare ridicolă, reflectă situația în care se află tinerii: ei știu, la un nivel intuitiv, că suntem deja în mijlocul apocalipsei, că se dorește anihilarea gândirii și simțirii lor și transformarea lor în puri consumatori, în consumatorii nesătui ai unui singur produs – visul agenților de publicitate. Ei știu, în adâncul sufletului lor, că lumea și-a propus să îi distrugă. Au înțeles un adevăr mai profund pe care nimeni nu e dispus să-l recunoască.
Lecția pe care ei au înțeles-o nu are precedent în istorie. Literatura și arta au avut mereu drept scop transmiterea către tineri a celor mai importante valori ale unei culturi; ele au avut rolul de a dezvălui tinerilor propria lor istorie, de a le face cunoscută propria lor poveste. Dar niciodată în istorie nu au existat astfel de arme de persuasiune și manipulare care să aibă drept unic scop pervertirea tinerilor în așa măsură încât să le fie suprimate mintea și spiritul. Niciodată nu și-a propus o societate în mod deliberat și cu o irosire atât de mare de energie și bogăție să își corupă tinerii, să își sacrifice copiii pe altarul consumului nesăbuit. Fără îndoială că au existat perioade în care literatura și arta au fost de proastă calitate, dar chiar creatorii celor mai proaste opere erau animați de cele mai bune intenții; aceștia nu căutat niciodată în mod intenționat să corupă oamenii în scopuri pur comerciale. Curtea Supremă a Statelor Unite a declarat din nou că depravarea sistematică a tinerilor reprezintă un drept comercial, așa cum a declarat în trecut că expunerea lor la rugăciunea în școală ar constitui o violare a drepturilor lor. Nicio civilizație nu a comis vreodată astfel de acte reprobabile asupra copiilor ei.
Probabil că există un precedent. Cartaginezii, asediați de romani în 146 î.Hr, credeau că își vor putea recăpăta bogățiile prin sacrificarea copiilor lor. 300 de copii au fost aruncați într-un cuptor pentru a fi aduși ofrandă zeului Moloch, dar orașul a fost cucerit, locuitorii lui vânduți ca sclavi, iar pământul semănat cu sare pentru a deveni neroditor, atât de crâncenă a fost ostilitatea romanilor față de Cartagina. Carthago delenda est (Cartagina trebuie distrusă!) și niciun alt oraș nu a meritat o soartă atât de cumplită.
Dar ce avem de spus cu privire soarta noastră? Nu am comis oare o crimă asemănătoare pentru a merita aceeași soartă? Nu i-am condamnat pe copiii noștri să fie sacrificați pe altarul unui Moloch comercial și nu merităm oare să avem o soartă mult mai cruntă decât a Cartaginei? Ei bine, după toate acestea, mesajul meu e oarecum neașteptat: să ne bucurăm. Putem face față aceastei situații. Avem această putere și probabil că doar noi și oamenii conduși de principii asemănătoare cu ale noastre pot face asta. Cred că dacă ne păstrăm înțelepciunea și credința le putem arăta și vecinilor noștri cum să trăiască – odată ce învățăm să trăim din nou prin noi înșine.
Ce se întâmplă când se produce un colaps
Începem prin a ne întreba ce schimbări se petrec când are loc un colaps. În primul rând, centrul nu își mai poate îndeplini funcțiile. Așadar, guvernul central și companiile care realizează producția centralizată nu mai pot fruniza servicii către periferie. La un moment dat, periferia încetează să se mai supună ordinelor și să transfere fonduri către centru. În urmă cu câteva luni, în timpul unei discuții referitoare la problemele de buget ale Californiei, mi-am dat seama că soluția este destul de simplă. California se confruntă cu un deficit pe 20 de luni de 38 de miliarde de dolari și totuși, în aceleași 20 de luni va plăti către guvernul federal cu 50 de miliarde de dolari mai mult decât va primi în beneficii, excesul mergând, în mare parte, către statele din Vestul Mijlociu pentru lucruri pe care nu le vor și de care nu au nevoie, sau către operațiuni străine riscante, de care nu are nevoie nimeni și pe care doar puțini oameni le doresc. Astfel, marele stat al Californiei ar putea să-și rezolve propriile probleme retrăgându-se din Uniune. La urma urmei, este a opta cea mai mare economie a lumii și ar putea cu ușurință să se conducă singură. Iar prin separarea de Uniune, statul ar avea fonduri pentru a-și rezolva nu doar propriile probleme, dar și problemele fiscale ale tuturor orașelor și districtelor sale. Desigur, este puțin probabil ca Jerry Brown să ajungă un succesor al lui Jefferson Davis, locuitorii Californiei poate că nu sunt pregătiți pentru o asemenea tranformare radicală dar, mai devreme sau mai târziu, aceasta se va impune statelor, iar guvernul federal falimentar nu va putea împiedica acest lucru.
secesiunea va înceta să mai fie un subiect controversat, pentru că va fi devenit un fapt real. O uniune formală poate sau nu să continue și este posibil chiar să se recurgă la forța militară, dar armata este pur și simplu prea mică pentru a controla o țară de asemenea dimensiuni, chiar și dacă trupele ar fi dispuse să deschidă focul asupra concetățenilor lor. Statele și orașele, nevoite să recurgă pe propriile lor resurse, își vor soluționa singure problemele. Oamenii vor înceta să mai plătească impozite. În fond, marile corporații deja au făcut acest lucru, doar că prin mijloace legale sau cvasilegale. La un moment dat, și populația în ansamblu va face la fel; aproximativ 40 % dintre aceste corporații sunt deja scutite de la plata impozitului pe profit, deși plătesc încă impozitul pe salarii. Și dacă oamenii refuză pur și simplu să plătească impozitul pe venit, guvernul federal nu prea poate face nimic. Impunerea oricărei legi depinde, în mare măsură, de consimțământul voluntar. Întrucât mai multe entități – precum corporațiile se sustrag de la plata impozitului, tot mai mulți vor fi încurajați să le urmeze exemplul.
De asemenea, și marile corporații vor avea propriile lor probleme, iar faptul că au refuzat să susțină financiar statul echivalează comercial cu a tăia găina care face ouă de aur. Puterea corporațiilor depinde de puterea guvernului și amândouă se vor nărui. Fiindcă există o legătură inseparabilă între ele. Fără un guvern federal puternic care să emită brevete, oamenii vor folosi cunoștințele pe care le au pentru a realiza lucrurile de care au nevoie. Dacă nu vor mai exista subvențiile pentru drumuri, modelul de distribuție Wal-Mart se va dovedi costisitor și ineficient. Fără Guvernul supraextins care să suporte costurile externalizate sau să acorde subvenții generoase, sistemele corporatiste vor avea soarta tuturor sistemelor de acest fel, al căror gigantism le condamnă la faliment.
Ce soluții avem
Ce va trebui să facem când nu va mai exista un guvern îndepărtat care să ne poarte de grijă și o mare corporație care să ne asigure hrana? Cum își vor procura oamenii pâinea de zi cu zi când nu va mai fi de găsit pe rafturile magazinelor alimentare?
Dificultatea sarcinilor pe care le vom avea de îndeplinit va fi în funcție de forma colapsului, care va varia de la oraș la oraș și care va afecta în mod diferit orașele și satele. În viața modernă suntem dependenți de rețele complexe care ne furnizează serviciile de electricitate, alimentare cu apă, canalizare, transport, gaze, educație, securitate, serviciile bancare, aprovizionarea cu alimente, asistența medicală și așa mai departe. Aproape toate aceste servicii sunt asigurate în schimbul banilor în cadrul unor sisteme de piață sau cvasi-piață. Banii vor fi însă primii care se vor epuiza. Ei reprezintă un produs social, care nu poate fi mai puternic decât societatea care îi emite. Va exista (și puteți alege teoria dvs. preferată referitoare la acest subiect) fie hiperinflație, fie hiperdeflație; cu alte cuvinte, banii vor fi ori în cantitate prea mare pentru a avea valoare, sau prea puțini pentru a fi utili.
Sarcina noastră va fi să restituim comunităților în care trăim capacitatea de a ne asigura fiecare dintre aceste servicii, să căutăm modalități prin care să le distribuim, de la cele bazate pe dăruire sau barter până la folosirea unei monede locale sau ad hoc. Dar vor exista lucruri care să fie schimbate fie sub formă de dar, în sistem barter sau pentru bani? Problema principală o constituie, desigur, alimentația. Dacă mega-fermele eșuează pot populațiile mari să supraviețuiască bazându-se pe principiul distributist că sunt suficiente doar trei acri și o vacă?
Dacă ar exista posibilitatea să creștem un milion de livre [aproximativ 500.000 kilograme] de alimente, 10.000 de pește și 500 iarzi [aproximativ 457 metri] de compost pe trei acri? Este un sistem simplu, numit aquaponica [2], în cadrul căruia apa provenind din bazine pentru creșterea peștilor tilapia este distribuită peste straturi de pietriș unde sunt cultivate legume. Fiind constituit din sere, sistemul funcționează 12 luni/an, iar ca sursă de căldură sunt folosite doar gropile de compost. Întregul sistem este “low-tech”, fiind necesare doar o pompă și gravitația pentru a fi pus în mișcare [3]. Toate acestea pot fi realizate doar pe trei acri și nu ai nevoie nici măcar de o vacă. De fapt, nu ai nevoie neaparat de trei acri, întrucât același sistem ar putea funcționa pe acoperișul unul bloc de apartamente din mijlocul unui oraș.
Însă unele culturi, precum grâul, necesită într-adevăr practicarea unei agriculturi la scară mai mare și, în prezent, astfel de ferme au nevoie de utilaje scumpe, în care se fac investiții mari de capital. Majoritatea cerințelor vieții moderne ne impun folosirea lucrurilor fabricate, iar fabricile în care aceste lucruri sunt produse sunt mari și costisitoare. Vom oare fi nevoiți în urma colapsului să ne întoarcem la un mod de viață premodern sau mai primitiv? Să studiem proiectul lui Marcin Jakubowski, Factor E Farm. Confruntându-se cu necesitatea de a-și achiziționa utilaje agricole scumpe, și-a dezvoltat propria sa alternativă puțin costisitoare și extrem de fiabilă: un tractor care poate fi construit în șase zile din materiale disponibile pe scară largă și pentru 4.000 de dolari. Este însă mai mult decât un tractor agricol, fiind dotat cu un încărcător detașabil frontal și cu un alt încărcător montat în spate. De asemenea, are prize de putere prin intermediul cărora pot fi acționate alte utilaje, precum o presă de cărămizi care poate produce 5.000 de cărămizi pe zi [4]. Fermele de acest tip elaborează planuri pentru fabricarea celor mai importante 50 de utilaje necesare în civilizația industrială; aceste echipamente pot fi construite dintr-o varietate de materiale, au o durată lungă de viață și necesită costuri reduse de întreținere. Puteți chiar să cumpărați o imprimantă 3D ieftină, care poate „printa” [în format tridimensional] piese din plastic sau metal folosind doar un model digital. De fapt, imprimantele 3D pot „printa” majoritatea pieselor lor componente, având capacitatea de a se autoreplica [5].
Dacă vom căuta în cartierele noastre, probabil că vom găsi suficiente echipamente pentru a dota un atelier destul de funcțional. Proliferarea instrumentelor foarte funcționale și ieftine a permis ca familiile și comunitățile să dispună de un potențial creativ enorm, dar de care, în general, nu suntem conștienți. Prin urmare, nici chiar o economie „industrială” nu este nevoită să fie dependentă de marile concentrări de capital, ci poate fi (și în unele locuri este deja) bazată pe producția larg răspândită a unor serii mici de bunuri necesare, produsele fabricate variind în funcție de cerere. Acest proces se poate desfășura la nivel de familie sau comunitate.
Familiile și comunitățile
cheie nu sunt însă echipamentele și tehnologia, ci „familiile” și „comunitățile”; civilizația în care trăim ne permite să mânuim și să utilizăm echipamente mecanice la scară largă sau restrânsă. Însă aspectele problematice sunt cele privitoare la relațiile interumane. Familia a devenit astăzi un aranjament temporar, care durează până când părinții reușesc să-i trimită pe copii departe de casă, uneori foarte departe, în capătul celălalt al țarii sau aiurea în lume. În ciuda existenței atâtor rețele sociale, este dificil să menținem relații strânse chiar cu oamenii care ne sunt cei mai apropiați. Comunitățile nu mai sunt, în general, decât ansambluri rezidențiale caracterizate, mai curând, prin anonimitatea oamenilor care locuiesc în ele decât prin ceea ce ar putea fi numit drept comunitate. Și acest caracter de comunitate, mai mult decât orice chestiune tehnică sau cantitate fizică, este cel care lipsește și pe care trebuie să ne străduim să-l recuperăm.
În această privință, am fost transformați toți în zombi. Suntem aproape unii de ceilalți, dar nu în comunitate. Precum zombii, urmărim un singur scop – așa-zisul „interes propriu” -, însă în mod nesăbuit și fără să cooperăm unii cu ceilalți, sau nu și în afara cooperării forțate și formale de la locul de muncă. Zombii obțin puterea nu prin cooperare, ci prin limitarea scopurilor la unul singur, pe care îl urmăresc stăruitor și fără a ține seama de ceilalți. Dar când guvernul și corporațiile nu ne vor mai putea asigura aceste locuri de muncă, atunci când va trebui să ne rezolvăm problemele fără a apela la aceste instituții, satisfacerea interesului propriu, așa cum este el înțeles în lumea modernă, nu ne va mai ajuta. Am putea spune că urmărirea interesului egoist nu mai este în cel mai bun interes al nostru, dacă a fost vreodată.
Lucrul de care vom avea nevoie vor fi legăturile de vecinătate, comunitatea, reprezentând opusul interesului egoist înțeles ca urmărire a unei ambiții private. Legăturile în cadrul unei comunități presupun un grad de sacrificiu din partea fiecăruia, generozitatea, adică dispoziția de a vedea binele nostru în binele vecinilor noștri. Dar este posibil acest lucru într-o lume de zombi? Vor recunoaște zombii alt bine în afară de al lor, alt adevăr în afară de al lor? Aici doresc să fac o sugestie care ar putea surprinde: O lume de zombi se poate dovedi folositoare, dacă ne raportăm la ea în mod corect. Permiteți-mi să ofer un exemplu pentru a-mi susține acest punct de vedere.
Odată cu declanșarea primului Razboi Mondial, ordinea mondială obișnuită a fost spulberată, iar între cele două războaie au apărut mulți oameni puternic însuflețiți de noi idei privind o schimbare în bine a lumii. Observând năruirea totală a ordinii vechi, obișnuite, ei au dorit să ajungă la un adevăr universal care ar putea salva lumea. Oamenii care au îmbrățișat comunismul, fascismul, nazismul sau liberalismul erau, în cea mai mare parte, oameni cu intenții bune, dar au adoptat cea mai nocivă formă de minciună: jumătatea de adevăr. Astfel, ei au comis crime odioase pentru ca jumătățile lor de adevăr să triumfe asupra altor jumătăți de adevăr, cu care se aflau în competiție. Însă în cazul zombilor nu există o astfel de primejdie. Lumea postmodernă a distrus întreaga noțiune de adevăr, chiar – sau mai ales – ideea de jumătate de adevăr. Ceea ce zombiul știe – și știe cu precizie matematică și morală – este că a fost mințit. El știe că totul este o minciună, și are dreptate, în sensul că tot ceea ce i s-a spus mereu este, în fapt, o minciună.
Astfel, partea bună a postmodernismului este că ne permite să ne dăm seama de sfârșitul unei ideologii. Nu înseamnă că nihilismul postmodern reprezintă el însuși sfârșitul ideologiilor; nihilismul este, în fond, un alt „ism”, deci o altă ideologie, având propriul ei conținut. Prin urmare, nu este deloc nihilism, ci doar un soi de negativism intelectual suprem, care, ca orice ideologie, are propriul program. A permis însă formarea unor adevărați nihiliști, oameni care-și consacrată viața efortului de a obține lucruri pe care, în fond, nu și le doresc, dar pe care trebuie să le aibă. Însă nimicul căruia se dedică ei este chiar vidul, și nu nimicul ca o alternativă. La drept vorbind, zombii au un „adevăr”: certitudinea că totul este numai minciună. În ultimii 200 de ani sau mai mult, oamenii s-au hrănit cu ideologii goale; numai zombii sunt oameni cu adevărat goi pe dinăuntru și așteaptă ca adevărul să le umple din nou sufletul.
Dar acest adevăr spre care tânjesc nu poate fi o altă ideologie, un alt „ism”. Nu poate fi nici chiar catolicismul [ca un alt „ism”], fiindcă reprezintă doar o altă ideologie, probabil cea mai primejdioasă. Cu alte cuvinte, nu poate fi un catolicism ca suport spiritual al unei ideologii politice, fie că este vorba despre liberalismul sau constituționalismul lui Scalia sau Woods, pe de o parte, sau despre eliberarea predicată de unii teologi, ori despre liberalismul politic, pe e altă parte.
Astfel, reiau întrebarea: Vor exista zombi? Cu alte cuvinte, va fi violența absurdă panta pe care ne vom îndrepta în viitor, sau este ceva ce ține deja de domeniul trecutului? Vor muri zombii odată cu civilizația care i-a creat sau vor reveni la condiția umană normală? Răspunsul meu la această întrebare este „Nu știu”. Dar cred că răspunsul va depinde foarte mult de atitudinea pe care o va avea fiecare dintre noi. Dacă le vom prezenta în mod concret zombilor un adevăr în loc să le ținem o predică despre adevăr, poate că îi vom elibera din închisoarea lor – și ne vom putea salva, la rândul nostru. Mă refer la faptul de a le arăta o comunitate care funcționează economic, social și – cred că este important să adaug – liturgic. Menționez în treacăt acest ultim aspect, care are o funcție organizatorică esențială în orice comunitate, însă acesta va fi subiectul altui articol. Comunitățile în ansamblu îndeplinesc, prin ele însele, o funcție de evanghelizare. De exemplu, misiunile din California nu se reduceau la niște predici ținute indienilor, fiind vorba, de fapt, de comunități unde putea fi probat un mod de viață creștin, prezentat indienilor în mod clar și concret, astfel încât aceștia îl puteau compara cu propriul lor mod de viață.
Concluzii
În concluzie, problemele tehnice ale reconstruirii lumii, probleme care par de nedepășit, se vor dovedi nesemnificative: există suficiente cunoștințe și resurse pentru a le rezolva. Adevărata problema este dacă suntem capabili să ne folosim de ele. Lumea modernă începe prin descoperirea – sau, mai curând, inventarea – individului autonom. Omul realizat prin sine însuși, care nu formează alte legături în afara celor contractuale, pentru care a optat în mod liber și pe care le poate încălca dupa plac, întrucât nu poate exista ceva mai înalt decât voința individuală. Un astfel de om este pe punctul de a deveni un zombi. De fapt, trebuie să recunoaștem față de noi înșine că toți suntem zombi într-o anumită măsură, suntem influențați de tehnologiile de persuasiune și ale „creării de nevoi”. Cu toții simțim nevoia să muncim pentru a cumpăra lucrurile de care nu avem nevoie, pentru a descoperi apoi alte noi nevoi, care cer o muncă și mai extenuantă pentru a fi satisfăcute. Proiectul modernist sfârșește cu postmodernismul și cu crearea adevăraților zombi, altfel spus, a nimicului.
La nivel practic, trebuie înainte de toate, să ne pregătim. Trebuie să știm care ne sunt nevoile reale și să cumpărăm sau să febricăm doar acele lucruri de care avem cu adevărat nevoie. Cultivarea unor roștii constituie un act de rezistență; a repara o mașină în loc de a cumpăra alta nouă echivalează cu o boicotare a sistemului. A crea propria noastră muzică pune bețe în roate industriei divertismentului, în timp ce a ne distra noi copiii și vecinii reprezintă un triumf asupra întregii lumi ticăloase. A ne educa proprii copii cu sau fără ajutorul îndoielnic al școlilor publice înseamnă să învingem atât guvernul, cât și industria. Aceste acte pot reprezenta temelia pe care va fi construită o nouă economie, o nouă civilizație, o civilizație liturgică, al cărei rol va fi de a readuce zombii – și de a ne readuce pe noi înșine – la condiția firească de oameni.
Trebuie să căutăm în comunitățile și localitățile noastre resursele necesare pentru a ne rezolva toate problemele atunci când „experții” în rezolvarea problemelor nu mai sunt capabili să facă acest lucru pentru noi. Dacă cercetăm mai atent vom gasi mai multe resurse decât bănuim. Dar, ce este mai important, trebuie să cercetăm comunitățile în care trăim pentru a ne cunoaște vecinii; de prea multe ori vecinii noștri să nu au o relație de vecinătate cu noi, ci sunt mai curând anonimi, care locuiesc temporar nu în comunități reale, ci doar în spații de locuit. Atunci când ne vom cunoaște vecinii reali vom descoperi și soluțiile reale. Mai adaug că a descoperi ceva real înseamnă a descoperi ceva autentic creștin. Și doar în cadrul unui creștinism real vom construi o lume reală.
În încheiere, afirm din nou că trebuie să ne bucurăm. Evident că e necesar să fim conștienți de pericolele cărora trebuie să le facem față și de greutățile pe care, fără îndoială, le vom îndura. În multe țări lumea va fi cuprinsă de nebunie, lucru inevitabil în vremuri ca acestea. Oamenii, lipsiți de siguranță și de lucrurile care le erau familiare, preocupați de obținerea hranei și de găsirea unui loc de dormit, vor fi derutați și pe punctul de a-și pierde mințile. Dar este puțin probabil să cadă victimele unei ideologii și va sta în puterea noastră să-i liniștim. Cred că ne vom da seama că lucrurile la care va trebui să renunțăm sunt tocmai cele care nu ne-au fost, de fapt, necesare și că lucrurile pe care ne vom lupta să le obținem sunt cele pe care le-am căutat mereu. Iar ceea ce dobândim putem dărui semenilor noștri ajunși zombi, care așteaptă ca adevărul să umple din nou inimile lor goale. Aceasta este, cred, misiunea pe care va trebui să neo asumăm. Și acesta este momentul nostru. Autor: John Médaille , sursa: gandeste.org
