“Ce am făcut, Doamne, ce am făcut? Sunt terminat!”

Acestea, ne informează presa, sunt cuvintele rostite de Şerban Huidu. Tot presa ne informează că Şerban Huidu susţine că n-ar fi vorba despre vreo depăşire în curbă ci că adevărata cauză a accidentului ar fi un derapaj al maşinii sale din cauza carosabilului udat de lapoviţă. Nu şi-a mai putut controla Mercedesul şi aşa a ajuns pe contrasens izbind frontal Loganul, care circula regulamentar. Care este adevărul? Nu ştim.

Cauzele reale care au provocat accidentul le lăsăm a fi descoperite de cei abilitaţi. Cu toate că, nu puţini sunt cei care îşi doresc o vinovăţie evidentă pentru Huidu pentru că, în felul acesta, ar primi ceea ce merită, zic ei. De fapt, cred că strigă mai mult dorinţa de răzbunare din ei decât dorinţa de a ieşi adevărul la suprafaţă. Alţii consideră că deţin adevărul absolut în legătură cu evenimentul tragic în care a fost implicat Şerban Huidu, că este evident ce s-a întâmplat. Vinovat – declară ei. Să plătească! Prea şi-a bătut joc de toţi, prea s-a crezut… A intrat în conflict verbal Huidu cu mulţi dintre cei care nu au ştiut să aprecieze o emisiune de satiră. Este drept că uneori şi-dat şi el în petec şi urmărindu-l la TV nu am fost de acord cu atitudinea lui. Este drept şi că a spus, de cele mai multe ori, în spiritul satirei, a spus lucrurilor pe nume. Prea multe non – valori printre care oameni de televiziune sau aşa-zise vedete care apar pe sticlă! Prea multă lipsă de profesionalism, prea multă manipulare şi emisiuni de doi lei. Prea mult gunoi pe sticlă!

Cei care mediatizează astăzi ceea ce i s-a întâmplat lui Huidu şi familiei lui nu se mulţumesc doar  cu accidentul actual ci storc tot ce pot din istoricul tragediilor familiei Huidu, le aduc pe toate pe tapet acum. Nu doar atât, reamintesc, în mod tendenţios, declaraţia adresată paparazzilor cu ceva timp în urmă. Declaraţie care, având în vedere accidentul în care au murit trei oameni, îl pune pe Serban Huidu în pielea unei persoane malefice care omoară oameni cu bună ştiinţă. Unii comentatori ai ” nevinovatelor” articole apărute în presă, l-au numit pe Huidu criminal! Mă întreb, cum rămâne cu daunele morale provocate de ” nevinovatele” articole? Cum rămâne cu daunele emoţionale şi psihice pe care le pot provoca lui Huidu şi soţiei sale, copiilor lor?

Ieri am aflat despre accident prin intermediul posturilor de televiziune şi am rămas cu un gust amar, profund scârbită de modul în care este mediatizată la noi o tragedie. Pentru că asta este: o tragedie care i se poate întâmpla oricui!

Mă mai întreb şi cum rămâne cu daunele provocate minţii şi conştiinţei celor care privesc pe sticlă sau citesc presa? Cum rămâne cu daunele provocate caracterului individului care, prin modul mârşav de prezentare a faptelor, este aţâţat la ură prin ceea ce vede sau citeşte? Cum rămâne cu daunele provocate formării tinerei generaţii care priveşte la televizor sau citeşte în presă?

Nu mă pot abţine să nu mă întreb despre ce ar fi relatat televiziunile şi despre ce ar fi scris presa dacă nu le-ar fi “oferit”  Huidu material?! Eh, ar fi găsit ei altă tragedie despre care să relateze în stilul lor mârşav, lipsit de decenţă, lipsit de scrupule, lipsit de bun-simţ şi total lipsit de omenie!

” Ce am făcut, Doamne, ce am făcut? Sunt terminat!” – se tânguie Şerban Huidu. Să nu uităm că tânguirea lui poate să fie, la un moment dat, a fiecăruia dintre noi! Putem să trecem pe acolo, fiecare dintre noi, într-un fel sau altul!

Mă mai întreb dacă nu cumva, încet, încet ne dezumanizăm pierzându-ne compasiunea, omenia, în favoarea urii, a  judecăţii şi înfierării omului, semenului nostru aflat la necaz?

” Ce am făcut, Doamne, ce am făcut? Sunt terminat!”

Nu eşti terminat omule! E drept, treci printr-o situaţie extrem de dramatică. E drept că acum eşti extrem de confuz şi îndurerat. Este normal să îţi fie frică, să ai mustrări de conştiinţă, să… Dar nu eşti terminat! Chiar dacă asta simţi acum! Chiar dacă tot ce se vehiculează in media asta vrea să îţi transmită! Chiar dacă duşmanii te-au prins la colţ şi apasă-n rana ta!

Ai auzit vreodată de pace în mijlocul furtunii? Te-ai gândit vreodată că nimic bun sau rău din viaţa ta nu-i la întâmplare? Te-ai gândit vreodată la Dumnezeu? Poate că te-ai gândit la EL! Numai că sunt situaţii în care nu-i suficient să te gândeşti ci trebuie să-L cauţi! Când cauţi din toată inima găseşti! Când Îl găseşti pe EL dobândeşti şi pacea-n mijlocul furtunii!

Eu mă rog pentru tine şi familia ta!

Toata stima, Pastore!

Ce ne mai grabim sa ne dam cu parerea despre una, despre alta! Cel mai mult ne place cand e sa ne dam cu parerea referitor la altii, la faptele lor. Simtim asa, un fel de placere diavoleasca sa punem mana pe piatra si sa aruncam. Numai ca, uitam un lucru absolut esential: nu este tocmai o dovada de inteligenta sa iti dai cu parerea referitor la lucruri si situatii despre care nu stii prea mult; adica nu ai toate datele ca sa poti discerne si sa exprimi, astfel, o parere pertinenta. Este nu doar o dovada de inteligenta sa te exprimi doar referitor la ceea ce cunosti foarte bine ci este o dovada de maxim bun-simt, de decenta si de demnitate. Tocmai am enumerat trei ingrediente care lipsesc celor mai multi dintre noi. Ca lipsesc, practica o demontreaza! Bunaoara, un pastor este prins in offsaid cu masina parcata in mijlocul drumului. Culmea, nu-I prins de organul abilitat ci de organul de presa. Organul de presa care a iesit la geam ori de plictiseala, ori agasat de zgomotul de afara, ori pur si simplu, sa ia o gura din aerul poluat al centrului urbei. Deh, ochiul vigilent al organului de presa, vede un Mercedes parcat cu nesimtire maxima in mijlocul drumului. Ce mai oportunitate! Ce mai articol! Sa scrii despre care-o fi interlop ca a parcat aiurea!Ce subiect tareeeeee! Ce mai moment de glorie! Ce mai articol! Plin de entuziasm, hotarat sa nu rateze momentu-I de glorie, organul de presa filmeaza, apoi scrie si publica! Oh! Oportunitatea este mai mare decat si-a inchipuit: afla ca cel prins in offsaid este…pastor! Aha! – isi zice. Le-arat eu lor, sectantilor astora, ii incondeiez de nu se vad! Mai ia un coleg la fel de zelos si pornesc la vanatoare, dotati  fiind  cu camera de filmat. Pastorul, luat prin surprindere, crede ca o fi Jugaru ascuns pe undeva si le spune clar ca nu are timp de glume. Organele de presa ( ca acum erau doua, cum va spusei!) fac publice imaginile. Sa vezi comentariile! Alea fac toata sarea si piperul! Stiti de ce? Pentru ca vorbesc la modul cel mai clar cat spumeg de scursuri isi dau cu parerea, pe limba lor, la fel de jegoasa, asupra unei chestii de doi lei, filmata de un reporter de doi lei care nu s-a obosit macar sa coboare la fata locului ca sa poata face o treaba asa cum ar fi trebuit, cu profesionalism.

EI bine, lucrurile nu s-au oprit aici! Un site care se vrea a fi unul de informare corecta, publica tarasenia si pune o intrebare minimalista tocmai pentru ca a mizat pe bunul-simt si pe buna credinta a celor din zona evanghelica! Ei bine, mare-i fu mirarea cand a inceput sa curga cu comentarii pline de rautate si lipsite de discernamant. Deh, fiecare cu scursurile lui, nu-i asa! Scarbit, omul cu site-ul sterge postarea! Este acuzat ca musamalizeaza cazul, nepotul pastorului si pastorul sunt amenintati cu publicarea incidentului pe un site cu mai mare vizibilitate, de catre un capatanos ( cum singur se defineste!) care habar nu avea care sunt detaliile cazului si care nu avea toate datele ca sa poata exprima, asa cum subliniam la inceput, o parere pertinenta, cu inteligenta, demnitate si bun-simt!

Ce ma mai manca la degete sa scriu ceva! M-am gandit insa ca trebuie mai intai sa cunosc bine datele problemei si apoi sa ma exprim. Am ramas fidela ideii cu care am demarat blogul :” Este important sa stii cand sa vorbesti si cand sa taci. Este insa extrem de important sa spui ce, cand si cum trebuie!”

Datele problemei  le-am aflat de la cel mai in masura sa le furnizeze, adica de la pastorul in cauza. Nu l-am intrebat, nu am sarit cu camera pe el sa il filmez ci l-am auzit la amvonul Bisericii vorbind despre ce a facut, facandu-si mia culpa, recunoscand ca a gresit parcand masina dincolo de orice bun-simt, recunoscand ca este om care poate gresi ca fiecare alt om… Am omis sa spun un lucru: il cunosc pe pastor de multa vreme, ani multi. A castigat stima si respectul meu tocmai pentru ca este un om de caracter, un om cu o tinuta morala aparte, un om de la care ai ce invata, un om care niciodata nu s-a ferit  sa recunoasca atunci cand a gresit, sa-si ceara scuze! Am fost incantata sa descopar ca a ramas acelasi om de valoare! Toata stima, Pastore!

O clipă…de sinceritate

În cartea sa, „Onest cu Dumnezeu”, Bill Hybels scrie:” Eşti autentic atunci când cuvintele tale se potrivesc cu acţiunile tale şi valorile pe care le afirmi sunt aceleaşi cu lucrurile care au prioritate în viaţa ta. Nu eşti autentic atunci când afirmi că eşti un anume om dar viaţa ta dovedeşte că eşti un altfel de om.”

În general, autentic înseamnă conform cu adevărul, conform cu realitatea, demn de crezut. În particular, când se face referire la o persoană, în plus, autentic înseamnă sincer, onest.

Sinceritatea este recunoscută de toţi ca fiind o valoare importantă dar este din ce în ce mai rar întâlnită.De ce? Mai întâi pentru că a fi direct şi sincer este uneori taxat de societate. Când eşti sincer spunând lucrurilor pe nume, spunând rău la ce este rău, luând atitudine atitudine împotriva a ceea ce nu este conform cu adevărul, vei fi etichetat, marginalizat. Ca fraier este etichetat cel care exprimă ce simte, ce gândeşte, cel care este politicos, manierat, cu bun-simt. A ajuns societatea sa să afirme verbal valori pe care însă le infirmă prin fapte. Nici nu-i de mirare că este din ce în ce mai rară sinceritatea!

Să fii sincer presupune să mergi împotriva curentului, necesită mult curaj şi, ar spune unii, o anume doză de nebunie.Este considerat o nebunie faptul de  a fi de acord cu un lucru pe care toţi îl comentează ţn mod negativ, să îţi exprimi convingerile dacă acestea nu sunt în acord cu ceea ce crede majoritatea, mulţimea. Este aşa de mare dorinţa de a obţine aprobarea celorlalţi , de a fi acceptaţi, integraţi…este aşa de mare teama de respingere…Iată de ce s-a dezvoltat mult spiritul de turmă, oameni care chiar dacă gândesc şi simt altfel, se asociază cu mulţimea pierzându-şi propria identitate. Asta nu înseamnă nicidecum demnitate, nici caracter, nici respect pentru tine însuţi!

Este lipsă de respect pentru propria persoană să acţionezi în dezacord cu ceea ce simţi şi gândeşti în realitate. Este lipsă de caracter când renunţi la sinceritate în favoarea minciunii. Dacă vrem să fim oameni de caracter trebuie să alegem adevărul.

Demnitatea presupune mai întâi a fi sincer cu tine. Să te accepţi aşa cum eşti, să îţi identifici plusurile şi minusurile, să accepţi eşecurile, să te străduieşti să depăşeşti, să schimbi ceea ce nu este bine. Sinceritatea cu noi înşine este baza de la care trebuie să pornim. Apoi sinceritatea cu cei din jur. Însă să fii sincer nu presupune să spui tot ce îţi trece prin minte, tot ce simţi, să te manifeşti cum îţi vine. Autocontrolul este o calitate care trebuie să meargă mână în mână ci sinceritatea. Discernământul trebuie de asemenea să o însoţească, tactul, grija pentru ceilalţi. Există un bun-simţ al sincerităţii şi bune maniere legate de ea.

Este o realitate că adevărul doare; doare pentru că nu este comod pentru nimeni să audă lucruri neplăcute despre sine, despre cei dragi, despre situaţii în care se află. Nu esate plăcut să iasă la iveală lucruri ascunse îndelung cu multă grijă. Dar, tocmai pentru că ştim cât ne doare pe noi înşine adevărul, ar trebui să fim atenţi cum îl spunem celorlalţi! Delicat, cu preocupare şi respect pentru sentimentele lor! Dacă lipsa de sinceritate poate să aibă rezultate dezastruoase, în aceeaşi măsură, sinceritatea fără discernământ poate să producă daune. Aşadar, când trebuie să spunem un adevăr neplăcut, putem încerca să îl „îndulcim” rostind mai întâi cuvinte de apreciere, putem să alegem momentul potrivit,cuvintele potrivite, locul potrivit pentru a-l spune. Nu poţi, nu este permis, pur şi simplu să îi arunci în faţă cuiva adevăruri neplăcute despre sine. Sunt şanse foarte mari ca acea persoană să te antipatizeze mai apoi, să pierzi definitiv relaţia cu ea. Să spunem şi că doar atunci când eşti într-o relaţie de prietenie apropiată cu o persoană poţi să rosteşti adevăruri neplăcute despre sine( delicat însă). Este lipsă de bun-simţ să spui cuiva eşti aşa şi aşa, să îi pui pe tapet defectele.

Sunt unii care nu ţin cont decât de ei înşişi şi, fără să îşi dea seama, arată aceasta când afirmă: „Domnule, eu sunt sincer, întotdeauna spun ce gândesc.”  Să spui oricând, oricui, fără discernământ tot ce gândeşti este lipsă de bune maniere.

Pentru a avea relaţii bune cu cei din jur trebuie să fim pregătiţi să dăm dovadă de sinceritate dar, cu măsură şi bun-simţ! Asta nicidecum nu este duplicitate!

Sinceritatea nu înseamnă să vorbeşti oricui despre defectele tale, despre problemele tale, despre aspectele intime ale vieţii tale sub pretextul: „Cine mă place, mă place aşa cum sunt!”. Există lucruri despre care se vorbeşte şi lucruri despre care nu se vorbeşte, lucruri care se spun şi lucruri care nu se spun. Alegerea în acest sens ar trebui să ne-o dicteze tot bunul-simţ. O atitudine echilibrată se referă la a nu ne pune măşti încercând din răsputeri să părem ce nu suntem dar nici să dezvăluim ce nu ar trebui despre noi. Sinceritatea presupune o anume vulnerabilitate tradusă prin a permite celorlalţi să ne descopere aşa cum suntem, cu plusuri şi minusuri, imperfecţi dar perfectibili!

Mai mult despre sinceritate îmtr-o postare viitoare…

Bunul- simţ

Cu siguranţă, nu de puţine ori, aţi fost puşi în situaţia de a suporta un limbaj sau un comportament care era deranjant, care nu era normal. Cu siguranţă că vi s-a întâmplat măcar o dată în viaţă să apelaţi la cineva şi să fiţi respins, să aşteptaţi un răspuns şi acesta să nu vină, să salutaţi pe cineva şi să nu vi se răspundă, să treacă cineva pe lângă dumneavoastră şi să nu vă salute… sau, poate, aţi fost trataţi cu răceală, cu indiferenţă, ceea ce a făcut să vă simţiţi desconsideraţi.Poate chiar, când aţi atenţionat persoana care v-a desconsiderat, vi s-a reproşat că sunteţi prea sensibili…iar asta a făcut să vă simţiţi mizerabil, chiar să aveţi un sentiment de vinovăţie. Armonia interioară a fost clătinată iar armonia relaţiei cu ceilalţi a fost prejudiciată.

Ce este de făcut în astfel de situaţii? Se poate face ceva? Adevărul este că atunci când vine vorba despre a face, aceasta este o problemă de alegere. Fiecare zi din viaţă vine cu provocările ei, provocări cărora trebuie să le răspunzi prin decizia de a face bine sau a face rău. Este foarte adevărat că, nu puţine sunt situaţiile în care unii te pot aduce intr-o stare în care să uiţi de bun simţ, să uiţi că ai puterea să alegi binele. Un lucru trebuie să ţinem minte : indiferent cît rău ne fac ceilalţi, aceasta nu scuză în niciun fel reacţăăle noastre lipsite de bun simţ, de bune maniere.

Pe lângă cele cinci simţuri bine cunoscute există un al şaselea care ţine de fineţe iar când vine vorba de fineţe aceasta presupune migală, efort, muncă, perseverenţă, concentrare. Suntem mereu grăbiţi şi suprasolicitaţi aşa că au devenit foarte importante pentru noi instanturile cu ajutorul cărora câştigăm timp, ne scutesc de efort şi de bătaie de cap în plus. Şi-apoi, ne spunem, nici nu merită să ne mai batem capul cu fineţuri ! Şi, uite-aşa, pentru că nu vrem să ne mai punem mintea la lucru, devenim ignoranţi şi în ceea ce priveşte bunul simţ.

Bunul simţ nu este un instant, nu este un dat, nu este ereditar… bunul simţ se învaţă. Responsabilă pentru gradul de învăţare este persoana în cauză. Te învaţă ai tăi ce este bine, cum trebuie să te comporţi dar, educaţia primită nu este o garanţie a faptului că vei şi face ceea ce este bine. Cunoaşterea Cuvântului lui Dumnezeu însoţită de decizia de a aplica ceea ce cunoşti şi, nu în ultimul rând, ajutorul Lui pot fi o garanţie pentru calitatea vieţii.Contrar părerilor multora( neavizate tocmai pentru că vorbesc despre ceva ce nu cunosc) Biblia te învaţa ce este bine şi ce nu, te învaţă cât este de important să gândeşti bine, să înţelegi, să cauţi să te dezvolţi, să creşti spre mai bine.Aşadar resursele ne stau la îndemână, problema este ce facem cu ele ! Când ni le însuşim, şi învăţăm să le aplicăm pas cu pas, în fiecare zi, ele devin caracteristici ale sufletului.Revenim la armonia cu Dumnezeu, cu noi înşine şi cu ceilalţi. În armonia aceasta capeţi un simţ în plus, un dar în plus, acela de a simţi binele, de a discerne, de a fi capabil, oricând sa reprezinţi adevărul.

În aceste condiţii bunul simţ devine o virtute creştină izvorâtă din dependenţă şi ascultare de Dumnezeu însoţite de preocupare, trudă şi perseverenţă.

Pentru cei care susţin că bunul simţ este o formă primară a inteligenţei, aş putea să aduc un argument în plus : există astăzi multă inteligenţă fără bum simţ…bunul simţ însă, niciodată nu este lipsit de inteligenţă. Este nevoie de înţelepciunea binelui, a bunului simţ pentru ca inteligenţa  să se manifeste la justa valoare. Destoinicia pentru a face binele o obţii abia după ce ai renunţat la a te mai socoti “singur înţelept”.

Oare opusul bunului simţ, nesimţirea nu cumva câştigă teren tot mai mult şi pentru că ne considerăm singuri înţelepţi ?

Să nu uităm că a alege corect, a alege ce este bine, ce este de bun simţ înseamnă să trăieşti cu demnitate !

Maniere elegante, bune maniere, bun simţ

Când auzim cuvântul etichetă gândul se orientează spre de mult apusele curţi regale. Acolo, regulile de etichetă se impuneau pentru că nobilimea, conform rangului, nu se putea comporta oricum. Cei din popor erau consideraţi “prostimea”, nu ştiau ei prea multe, că doar nu le curgea sânge albastru prin vene! Trăiau conform condiţiei proprii, fără pretenţii şi fără etichetă.

De reţinut estre faptul că eticheta se referea la maniere elegante , un set de reguli care trebuiau respectate cu stricteţe.

Manierele elegante au fost necesare, de-a lungul timpului, în orice tip de societate. Ele au evoluat şi s-au schimbat funcţie de cerinţele impuse de gradul de civilizaţie a societaţii respective. Au devenit, astfel, reguli formale de comportare în societate şi criterii conform cărora o persoană era acceptată sau dispreţuită. În măsura în care induce formalism şi egoism, un cod al manierelor elegante nu ţine cont de sentimentele celuilalt, de valoarea fiinţei umane.

Este bine să cunoaştem manierele elegante ca să putem face faţă cu succes în situaţii diferite, în medii diferite, ca să evităm ridicolul şi să ne putem încadra bine într-un anume spaţiu la un anumit moment. Atenţie însă, atunci când manifestarea manierelor elegante nu are ca suport bunul simţ şi nobleţea inimii, făţărnicia este un pericol iminent.

Care este, în general, motivaţia care se ascunde în spatele manierelor elegante? Să fiu eu bine văzut, să nu fiu eu pus în dificultate, să pot promova mai uşor, să fiu acceptat de ceilalţi, să fiu apreciat. Eul este pe primul loc. Grija pentru ceilalţi iese din calcul.

Comportamentul trebuie să treacă dincolo de ceea ce numim maniere elegante ca să fie o exprimare a bunelor maniere care sunt cu totul altceva! Bunele maniere ţin de caracter şi se dezvoltă odată cu caracterul. Au la bază amabilitatea şi respectul. Amabilitatea izvorâtă din nobleţea inimii iar respectul, din convingerea că toţi oamenii au valoare inestimabilă pentru că Dumnezeu le conferă această valoare. Dacă manierele elegante nu garantează armonie interioară dar, pot conduce la armonie cu ceilalţi, despre bunele maniere putem afirma cu certitudine că izvorăsc din armonia lăuntrului şi duc la comuniune cu semenii.

În orice situaţie ne-am afla, nu trebuie să uităm că există un mod corect de a acţiona, unul incorect şi unul care se impune. Iar ceea ce se impune, cu siguranţă, se numeşte bun simţ. Bunul simţ care lipseşte, mai mult ca niciodată, astăzi. Părinţii sunt prea ocupaţi ca să ofere educaţie în sensul acesta propriilor copii sau, poate, nici ei nu deţin prea muulte noţiuni referitoare la bunul simţ. Viteza vieţii cotidiene este mult prea mare iar alergarea după material mult prea încrîncenată ca să mai fie posibil să te gândeşti la faptul că nu ar trebui să îl lezezi sau să îl deranjezi în vreun fel pe cel pe lângă care treci. Bunul simţ tocmai prin asta se traduce: grija de a nu deranja pe semenii tăi.

Bunul simţ nu vine din instinct, bunul simţ se învaţă. Cei şapte ani de acasă sunt baza dar este insuficient dacă doar aceştia rămân şi fatal dacă aceştia lipsesc cu desăvârşire! Familia, şcoala, o societate sănătoasă, biserica, împreună trebuie să fie educatori ai bunului simţ.Apoi intervine şi autoeducaţia, care nu înseamnă doar a te informa şi a pune în practică informaţia ci presupune a fi onest cu tine însuţi, a te controla, a te înfrâna, a alege să faci ceea ce este de bun simţ. Chiar dacă nu prea ai chef să saluţi pe cineva alegi sa o faci sau, chiar dacă iţi vine să îi spui ce merită celui care ţi-a greşit, te înfrânezi şi nu o faci pentru că nu ai da dovadă de educaţie, de bun simţ si de bune maniere.

Nu întotdeauna însă cel educat va da dovadă şi de bun simţ.De ce? Poate pentru că îi lipseşte cea mai importantă parte a educaţiei sale, educaţia bunului simţ. Pentru că cel educat nu este cel care a acumulat cunoştinţe, care are diplome, care este cult, care are maniere de convenienţă ci, despre cel care este şi un om de caracter se poate spune că este un om educat.