Cele mai bune lucruri au o complexitate care se dezvăluie treptat

“Dacă în viaţă veşnic ne grăbim şi ne zorim, este foarte posibil să trecem pe lângă fericirea pe care o căutăm. În nerăbdarea nostră de a ajunge la lucrul următor, s-ar putea să trăim experienţele prezentului complet indiferenţi faţă de frumuseţea lor.Viaţa este ca o poezie: nu putem să o parcurgem în grabă, ci trebuie să o întâmpinăm deschişi şi relaxaţi, cu o atenţie umilă, care să permită metaforelor şi ritmurilor să ajungă până la noi. Unele dintre cele mai lucruri din viaţă pot fi sesizate numai când ne relaxăm şi devenim simpli observatori. Nu este bine să alergăm prin viaţă şi să nu observăm copacii, florile, dar să nu-i observăm pe ceilalţi este cu mult la rău. Pentru a savura cele mai bune lucruri din viaţă este nevoie de timp; nu putem să le apucăm în grabă, ci numai să le primim cu răbdare. Cele mai bune lucruri au o complexitate care se dezvăluie treptat. Dacă nu suntem dispuşi să avem răbdare, vom fi incapabili să primim revelaţia a tot ceea ce este mai bun, mai frumos şi mai adevărat în ceea ce şi în cei care ne înconjoară.”
( Donald McCullough )

Donald McCullough este autorul cărţii “Say Please, Say Thank You”, tradusă în româneşte cu titlul “Politeţea de zi cu zi”.

Unii ar putea spune că politeţea de zi cu zi este în mare suferinţă.De fapt, suferinţa vine din necunoaşterea regulii şi are drept consecinţă un comportament neadecvat. Cum să mă comport în această situaţie? Şi, mai ales, de ce să mă comport astfel? Sinceritatea cuceritoare a acestei cărţi vă poate da toate răspunsurile. Nu este un simplu cod al manierelor, ci vorbeşte cu mult umor despre întâmplările noastre de zi cu zi. Situaţii normale, jenante, bizare sau năstruşnice – politeţea vă poate scoate din impas în orice împrejurare. Gesturile mărunte fac cât o mie de cuvinte. Regulile sunt un simplu mijloc de comunicare, ne ajută să ne înţelegem cu semenii noştri.

Aujourd`hui, noblesse n`oblige pas!

Cand au vizualizat imaginea unii s-au gandit la diferente culturale manifestate in atitudine…

Ce spuneti de: nesimtirea nu are frontiere de nici-un fel, la nici-un nivel?!

Posibil si sa ne transmita ” IMPARATII” din imagine ca : Aujourd`hui, noblesse  n`oblige pas!?

O clipă…de sinceritate

În cartea sa, „Onest cu Dumnezeu”, Bill Hybels scrie:” Eşti autentic atunci când cuvintele tale se potrivesc cu acţiunile tale şi valorile pe care le afirmi sunt aceleaşi cu lucrurile care au prioritate în viaţa ta. Nu eşti autentic atunci când afirmi că eşti un anume om dar viaţa ta dovedeşte că eşti un altfel de om.”

În general, autentic înseamnă conform cu adevărul, conform cu realitatea, demn de crezut. În particular, când se face referire la o persoană, în plus, autentic înseamnă sincer, onest.

Sinceritatea este recunoscută de toţi ca fiind o valoare importantă dar este din ce în ce mai rar întâlnită.De ce? Mai întâi pentru că a fi direct şi sincer este uneori taxat de societate. Când eşti sincer spunând lucrurilor pe nume, spunând rău la ce este rău, luând atitudine atitudine împotriva a ceea ce nu este conform cu adevărul, vei fi etichetat, marginalizat. Ca fraier este etichetat cel care exprimă ce simte, ce gândeşte, cel care este politicos, manierat, cu bun-simt. A ajuns societatea sa să afirme verbal valori pe care însă le infirmă prin fapte. Nici nu-i de mirare că este din ce în ce mai rară sinceritatea!

Să fii sincer presupune să mergi împotriva curentului, necesită mult curaj şi, ar spune unii, o anume doză de nebunie.Este considerat o nebunie faptul de  a fi de acord cu un lucru pe care toţi îl comentează ţn mod negativ, să îţi exprimi convingerile dacă acestea nu sunt în acord cu ceea ce crede majoritatea, mulţimea. Este aşa de mare dorinţa de a obţine aprobarea celorlalţi , de a fi acceptaţi, integraţi…este aşa de mare teama de respingere…Iată de ce s-a dezvoltat mult spiritul de turmă, oameni care chiar dacă gândesc şi simt altfel, se asociază cu mulţimea pierzându-şi propria identitate. Asta nu înseamnă nicidecum demnitate, nici caracter, nici respect pentru tine însuţi!

Este lipsă de respect pentru propria persoană să acţionezi în dezacord cu ceea ce simţi şi gândeşti în realitate. Este lipsă de caracter când renunţi la sinceritate în favoarea minciunii. Dacă vrem să fim oameni de caracter trebuie să alegem adevărul.

Demnitatea presupune mai întâi a fi sincer cu tine. Să te accepţi aşa cum eşti, să îţi identifici plusurile şi minusurile, să accepţi eşecurile, să te străduieşti să depăşeşti, să schimbi ceea ce nu este bine. Sinceritatea cu noi înşine este baza de la care trebuie să pornim. Apoi sinceritatea cu cei din jur. Însă să fii sincer nu presupune să spui tot ce îţi trece prin minte, tot ce simţi, să te manifeşti cum îţi vine. Autocontrolul este o calitate care trebuie să meargă mână în mână ci sinceritatea. Discernământul trebuie de asemenea să o însoţească, tactul, grija pentru ceilalţi. Există un bun-simţ al sincerităţii şi bune maniere legate de ea.

Este o realitate că adevărul doare; doare pentru că nu este comod pentru nimeni să audă lucruri neplăcute despre sine, despre cei dragi, despre situaţii în care se află. Nu esate plăcut să iasă la iveală lucruri ascunse îndelung cu multă grijă. Dar, tocmai pentru că ştim cât ne doare pe noi înşine adevărul, ar trebui să fim atenţi cum îl spunem celorlalţi! Delicat, cu preocupare şi respect pentru sentimentele lor! Dacă lipsa de sinceritate poate să aibă rezultate dezastruoase, în aceeaşi măsură, sinceritatea fără discernământ poate să producă daune. Aşadar, când trebuie să spunem un adevăr neplăcut, putem încerca să îl „îndulcim” rostind mai întâi cuvinte de apreciere, putem să alegem momentul potrivit,cuvintele potrivite, locul potrivit pentru a-l spune. Nu poţi, nu este permis, pur şi simplu să îi arunci în faţă cuiva adevăruri neplăcute despre sine. Sunt şanse foarte mari ca acea persoană să te antipatizeze mai apoi, să pierzi definitiv relaţia cu ea. Să spunem şi că doar atunci când eşti într-o relaţie de prietenie apropiată cu o persoană poţi să rosteşti adevăruri neplăcute despre sine( delicat însă). Este lipsă de bun-simţ să spui cuiva eşti aşa şi aşa, să îi pui pe tapet defectele.

Sunt unii care nu ţin cont decât de ei înşişi şi, fără să îşi dea seama, arată aceasta când afirmă: „Domnule, eu sunt sincer, întotdeauna spun ce gândesc.”  Să spui oricând, oricui, fără discernământ tot ce gândeşti este lipsă de bune maniere.

Pentru a avea relaţii bune cu cei din jur trebuie să fim pregătiţi să dăm dovadă de sinceritate dar, cu măsură şi bun-simţ! Asta nicidecum nu este duplicitate!

Sinceritatea nu înseamnă să vorbeşti oricui despre defectele tale, despre problemele tale, despre aspectele intime ale vieţii tale sub pretextul: „Cine mă place, mă place aşa cum sunt!”. Există lucruri despre care se vorbeşte şi lucruri despre care nu se vorbeşte, lucruri care se spun şi lucruri care nu se spun. Alegerea în acest sens ar trebui să ne-o dicteze tot bunul-simţ. O atitudine echilibrată se referă la a nu ne pune măşti încercând din răsputeri să părem ce nu suntem dar nici să dezvăluim ce nu ar trebui despre noi. Sinceritatea presupune o anume vulnerabilitate tradusă prin a permite celorlalţi să ne descopere aşa cum suntem, cu plusuri şi minusuri, imperfecţi dar perfectibili!

Mai mult despre sinceritate îmtr-o postare viitoare…

Indiscreţia dă cu tifla bunelor maniere

Ades facem uz de unităţi de măsură diferite, una pentru noi înşine şi alta pentru ceilalţi.Ne place să fim la curent cu ce se întâmplă în viaţa  celorlalţi, ce mai este nou, vorbim despre, ne dăm cu părerea, judecăm…dar suntem profund ofensaţi când alţii sunt la fel de interesaţi de noi înşine. Avem pretenţia de a păstra discreţie în dreptul nostru, de a ne fi respectată intimitatea.Abia când noi înşine suntem victime ne punem semne de întrebare cu privire la ceea ce au simţit alţii pe care noi i-am tratat asemănător. Ce ţie nu-ţi place altuia nu face capătă atunci un înţeles profund în conştiinţa noastră!

Astăzi totul este permis, se vorbeşte despre oricine, despre orice, oriunde şi oricând.Totul se discută. Într-un asemenea context, dacă doar am pronunţa cuvântul discreţie, am avea toate şansele să fim priviţi ca nişte ciudaţi. Prea puţin contează însă cum suntem priviţi.Discreţia rămâne o valoare, un indiciu al unui caracter valoros!

Dacă discreţia ar fi la modă, unii ar muri de plictiseală. Aceştia sunt mereu la curent cu noutăţile pe care, asemenea unui poştaş, le duc din poartă-n poartă, din casă-n casă. Vorbele circulă, înfloresc pe parcurs, zboară precum pernele dintr-o pernă desfăcută. Mai poţi aduna penele după ce le-a luat vântul? Nicidecum. Aşa-i şi cu vorbele: nu le mai poţi lua înapoi şi nu mai poţi repara prejudiciul adus.

Obişnuinţa de a vorbi despre alţii, de multe ori în necunoştinţă de cauză, este extrem de dăunătoare. Distruge reputaţia celor despre care se vorbeşte, îi atacă intimitatea, întinează pe cel care ascultă şi descalifică profund pe cel care transmite informaţiile.

Oamenii politicoşi respectă intimitatea celorlalţi!

Curiozitatea este o caracteristică umană care canalizată spre anumite zone poate să aducă mari beneficiu însă, când este canalizată spre „ograda vecinului”, atacă intimitatea acestuia. Să respecţi această intimitate este o problemă de bun-simţ, de înfrânare şi autocontrol. Când ne înfrânăm instinctul curiozităţii facem dovada tăriei de caracter, a faptului că ne respectăm pe noi înşine şi pe ceilalţi.

Curiozitatea naturală neînfrânată devine bolnăvicioasă şi degenerează în bârfă pentru că, nu-i aşa, când deţii aşa de multe informaţii nu le poţi ţine doar pentru tine că pocneşti. Aşa că, le faci parte şi altora asemenea ţie, dornici să ştie cât mai multe despre ograda vecinului. Bine spunea cineva că bârfa a dobândit drept de cetăţenie în viaţa socială şi publică, dând cu tifla codului bunelor maniere.

Făcând referire la discreţie, DEX-ul ne oferă semnificaţii pe două direcţii: una spre caracter, explicată prin calitatea de a păstra o taină încredinţată, a nu răspândi o ştire iar cea de a doua explicaţie oferită face referire la o comportare reţinută şi plină de tact, delicateţe, reţinere în vorbe şi fapte, pentru a nu atrage atenţia.

Uneori prieteni de o viaţă se întâmplă să vândă secrete doar ca să simtă gustul dulce al bârfei. Secretele se păstrează foarte greu tocmai datorită tentaţiei de a le împărţi cu alţii!Este nevoie de înfrânare, de tenacitate pentru a păstra un secret. Înfrânarea practicată cu tenacitate, în mod repetat, va aduce cu sine credincioşie şi integritate iar acestea sunt componente ale unui caracter frumos.

Să păstrezi doar pentru tine bucurii, tristeţi, drame, eşecuri ale altcuiva, este şi o dovadă de iubire. Ştii cât de mult ar suferi cel care ţi-a încredinţat secretele , ştii cât de mult l-ar afecta dacă i-ai trăda încrederea, îţi pasă de celălelt ţi, ca atare, păstrezi doar pentru tine ce ţi-a fost încredinţat.

De multe ori ne facem rău noi înşine pentru că nu ştim să păstram discreţia în legătură cu viaţa noastră privată. Oferim amănunte pe care ar trebui să le ştim doar noi înşine şi, în consecinţă, pierdem respectul celorlalţi.

Pe lângă a nu trâmbiţa în stânga şi în dreapta despre alţii sau despre viaţa ta privată, a fi discret mai înseamnă şi a nu trâmbiţa despre realizările tale, despre posesiunile tale, despre calităţile tale etc.

Când trădăm încrederea celorlalţi, când le lezăm onoarea, reputaţia, nu dovedim altceva decât că avem carenţe în educaţie, că suntem lipsiţi de bune maniere, de caracter, de bun-simţ. Răul cel mai mare este că lipsa discreţiei subminează încrederea, înjoseşte, îi izolează pe oameni unii de alţii, distruge comunitatea. Merită să fim indiscreţi?

Discreţia este o exprimare a nobleţii inimii, minţii, sufletului!

Maniere elegante, bune maniere, bun simţ

Când auzim cuvântul etichetă gândul se orientează spre de mult apusele curţi regale. Acolo, regulile de etichetă se impuneau pentru că nobilimea, conform rangului, nu se putea comporta oricum. Cei din popor erau consideraţi “prostimea”, nu ştiau ei prea multe, că doar nu le curgea sânge albastru prin vene! Trăiau conform condiţiei proprii, fără pretenţii şi fără etichetă.

De reţinut estre faptul că eticheta se referea la maniere elegante , un set de reguli care trebuiau respectate cu stricteţe.

Manierele elegante au fost necesare, de-a lungul timpului, în orice tip de societate. Ele au evoluat şi s-au schimbat funcţie de cerinţele impuse de gradul de civilizaţie a societaţii respective. Au devenit, astfel, reguli formale de comportare în societate şi criterii conform cărora o persoană era acceptată sau dispreţuită. În măsura în care induce formalism şi egoism, un cod al manierelor elegante nu ţine cont de sentimentele celuilalt, de valoarea fiinţei umane.

Este bine să cunoaştem manierele elegante ca să putem face faţă cu succes în situaţii diferite, în medii diferite, ca să evităm ridicolul şi să ne putem încadra bine într-un anume spaţiu la un anumit moment. Atenţie însă, atunci când manifestarea manierelor elegante nu are ca suport bunul simţ şi nobleţea inimii, făţărnicia este un pericol iminent.

Care este, în general, motivaţia care se ascunde în spatele manierelor elegante? Să fiu eu bine văzut, să nu fiu eu pus în dificultate, să pot promova mai uşor, să fiu acceptat de ceilalţi, să fiu apreciat. Eul este pe primul loc. Grija pentru ceilalţi iese din calcul.

Comportamentul trebuie să treacă dincolo de ceea ce numim maniere elegante ca să fie o exprimare a bunelor maniere care sunt cu totul altceva! Bunele maniere ţin de caracter şi se dezvoltă odată cu caracterul. Au la bază amabilitatea şi respectul. Amabilitatea izvorâtă din nobleţea inimii iar respectul, din convingerea că toţi oamenii au valoare inestimabilă pentru că Dumnezeu le conferă această valoare. Dacă manierele elegante nu garantează armonie interioară dar, pot conduce la armonie cu ceilalţi, despre bunele maniere putem afirma cu certitudine că izvorăsc din armonia lăuntrului şi duc la comuniune cu semenii.

În orice situaţie ne-am afla, nu trebuie să uităm că există un mod corect de a acţiona, unul incorect şi unul care se impune. Iar ceea ce se impune, cu siguranţă, se numeşte bun simţ. Bunul simţ care lipseşte, mai mult ca niciodată, astăzi. Părinţii sunt prea ocupaţi ca să ofere educaţie în sensul acesta propriilor copii sau, poate, nici ei nu deţin prea muulte noţiuni referitoare la bunul simţ. Viteza vieţii cotidiene este mult prea mare iar alergarea după material mult prea încrîncenată ca să mai fie posibil să te gândeşti la faptul că nu ar trebui să îl lezezi sau să îl deranjezi în vreun fel pe cel pe lângă care treci. Bunul simţ tocmai prin asta se traduce: grija de a nu deranja pe semenii tăi.

Bunul simţ nu vine din instinct, bunul simţ se învaţă. Cei şapte ani de acasă sunt baza dar este insuficient dacă doar aceştia rămân şi fatal dacă aceştia lipsesc cu desăvârşire! Familia, şcoala, o societate sănătoasă, biserica, împreună trebuie să fie educatori ai bunului simţ.Apoi intervine şi autoeducaţia, care nu înseamnă doar a te informa şi a pune în practică informaţia ci presupune a fi onest cu tine însuţi, a te controla, a te înfrâna, a alege să faci ceea ce este de bun simţ. Chiar dacă nu prea ai chef să saluţi pe cineva alegi sa o faci sau, chiar dacă iţi vine să îi spui ce merită celui care ţi-a greşit, te înfrânezi şi nu o faci pentru că nu ai da dovadă de educaţie, de bun simţ si de bune maniere.

Nu întotdeauna însă cel educat va da dovadă şi de bun simţ.De ce? Poate pentru că îi lipseşte cea mai importantă parte a educaţiei sale, educaţia bunului simţ. Pentru că cel educat nu este cel care a acumulat cunoştinţe, care are diplome, care este cult, care are maniere de convenienţă ci, despre cel care este şi un om de caracter se poate spune că este un om educat.

Nobleţe Regală

Ce este oare în mintea creştinului zilelor noastre când aude aceste două cuvinte împreună: nobleţe regală ? Poate să sune prea pompos pentru unii, fără sens pentru alţii dar cu semnificaţii aparte pentru cei care sunt creştini adevăraţi. Din păcate, există destui creştini falşi ale căror cuvinte, gesturi, atitudini nu sunt caracterizate de nobleţea unor fii de Dumnezeu. Pentru aceştia din urmă, cuvântul politeţe nu mai este actual, subiectul este depăşit, de domeniul trecutului.

Există o maximă consacrată citată , de obicei, in franceză: “ Noblesse oblige”- nobleţea obligă! Sensul strict al maximei este acela că omul care se pretinde nobil trebuie să se poarte ca un nobil. Sensul mai larg este că postul înalt pe care îl ocupă cineva, titlul pe care îl deţine îl obligă să aibă o comportare demnă de poziţia sa. Are acoperire acest concept şi în viaţa creştină? Cu siguranţă, da! Cuvântul Bibliei îndeamnă la o purtare într-un chip vrednic de Evanghelia lui Hristos, vrednic de chemarea Lui ca să fim găsiţi vrednici de Împărăţia Lui. Gesturile şi obiceiurile Împărăţiei le învăţăm exersându-le in umblarea de fiecare zi pe acest pământ. Politeţea este o virtute creştină. Chiar dacă nu găsim scris cuvântul ca atare, Biblia ne îndeamnă la atitudini şi gesturi pline de politeţe!

Cuvântul politeţe nu se traduce prin ceva abstract, arid, lipsit de sens. Oricâtă democraţie s-ar aclama pe toate drumurile, nu trebuie să uităm că democraţia nu înseamnă anarhie ci, dimpotrivă, responsabilitate maximă vizavi de propria libertate şi de libertatea celorlalţi.

Creştinul nu trebuie sa uite că nu poate trăi oricum, după propriile porniri ci, după cum îi este îngăduit de bunul simţ, de faptul că trebuie să cinstim pe fiecare om, să vedem în fiecare om o valoare imensă. Toţi oamenii, indiferent de starea lor, de realizările sau eşecurile lor, indiferent dacă ne plac sau nu, toţi oamenii au valoare eternă. Pentru că Dumnezeu îi consideră valoroşi. Pentru fiecare om a murit Hristos. Trebuie să avem grijă cum ne comportăm unii cu alţii! A-i trata pe ceilalţi ca pe nişte fii de Rege înseamnă, dacă vreţi, a ne respecta  pe noi înşine; înseamnă că ne cunoaştem identitatea şi că demonstrăm că noi înşine suntem fii de Rege.

Când auzim vorbindu-se despre bune maniere ne gândim la etichetă, la acele reguli de bun simţ, de comportare impuse de societate. Există însă un cod al bunelor maniere creştine cu legi care ar trebui să guverneze relaţiile dintre creştini dar şi relaţiile acestora cu toţi oamenii. Biblia conţine acest cod al manierelor creştine.La baza acestuia stă respectul pe care ni-l datorăm unii altora: să ne dăm întâietate unii altora, să privim mai presus de noi înşine pe ceilalţi, să preţuim pe fratele nostru…sunt câteva spicuiri din ceea ce înseamnă a ne respecta unii pe altii. Esenţa politeţii este respectul faţă de oameni, este modul de a stabili o legătură , un mod de a recunoaşte valoarea fiinţei umane.

Avem o responsabilitate enormă unii faţă de altii: să ne susţinem reciproc, să ridicăm pe cei căzuţi, să zidim sufleteşte pe fiecare om cu care intrăm în contact.

Putem fi ziditori sau distrugători de suflete. Îi putem respinge şi dispreţui pe ceilalţi împingându-i la singurătate, sfâşâindu-le inimile sau… prin gesturi mici, dar pline de însemnătate să îi ajutăm să îşi amintească iar si iar că am fost creaţi pentru demnitate; să-I ajutăm să vadă dincolo de faptul că sunt imperfecţi, supuşi greşelii şi să-şi dea seama că sunt capabili “ să viseze visul de neatins, să infrângă duşmanul de neânvins, să suporte tristeţea de nesuportat, să meargă acolo unde acel îndrăzneţ nu s-a încumetat…”