Toata stima, Pastore!

Ce ne mai grabim sa ne dam cu parerea despre una, despre alta! Cel mai mult ne place cand e sa ne dam cu parerea referitor la altii, la faptele lor. Simtim asa, un fel de placere diavoleasca sa punem mana pe piatra si sa aruncam. Numai ca, uitam un lucru absolut esential: nu este tocmai o dovada de inteligenta sa iti dai cu parerea referitor la lucruri si situatii despre care nu stii prea mult; adica nu ai toate datele ca sa poti discerne si sa exprimi, astfel, o parere pertinenta. Este nu doar o dovada de inteligenta sa te exprimi doar referitor la ceea ce cunosti foarte bine ci este o dovada de maxim bun-simt, de decenta si de demnitate. Tocmai am enumerat trei ingrediente care lipsesc celor mai multi dintre noi. Ca lipsesc, practica o demontreaza! Bunaoara, un pastor este prins in offsaid cu masina parcata in mijlocul drumului. Culmea, nu-I prins de organul abilitat ci de organul de presa. Organul de presa care a iesit la geam ori de plictiseala, ori agasat de zgomotul de afara, ori pur si simplu, sa ia o gura din aerul poluat al centrului urbei. Deh, ochiul vigilent al organului de presa, vede un Mercedes parcat cu nesimtire maxima in mijlocul drumului. Ce mai oportunitate! Ce mai articol! Sa scrii despre care-o fi interlop ca a parcat aiurea!Ce subiect tareeeeee! Ce mai moment de glorie! Ce mai articol! Plin de entuziasm, hotarat sa nu rateze momentu-I de glorie, organul de presa filmeaza, apoi scrie si publica! Oh! Oportunitatea este mai mare decat si-a inchipuit: afla ca cel prins in offsaid este…pastor! Aha! – isi zice. Le-arat eu lor, sectantilor astora, ii incondeiez de nu se vad! Mai ia un coleg la fel de zelos si pornesc la vanatoare, dotati  fiind  cu camera de filmat. Pastorul, luat prin surprindere, crede ca o fi Jugaru ascuns pe undeva si le spune clar ca nu are timp de glume. Organele de presa ( ca acum erau doua, cum va spusei!) fac publice imaginile. Sa vezi comentariile! Alea fac toata sarea si piperul! Stiti de ce? Pentru ca vorbesc la modul cel mai clar cat spumeg de scursuri isi dau cu parerea, pe limba lor, la fel de jegoasa, asupra unei chestii de doi lei, filmata de un reporter de doi lei care nu s-a obosit macar sa coboare la fata locului ca sa poata face o treaba asa cum ar fi trebuit, cu profesionalism.

EI bine, lucrurile nu s-au oprit aici! Un site care se vrea a fi unul de informare corecta, publica tarasenia si pune o intrebare minimalista tocmai pentru ca a mizat pe bunul-simt si pe buna credinta a celor din zona evanghelica! Ei bine, mare-i fu mirarea cand a inceput sa curga cu comentarii pline de rautate si lipsite de discernamant. Deh, fiecare cu scursurile lui, nu-i asa! Scarbit, omul cu site-ul sterge postarea! Este acuzat ca musamalizeaza cazul, nepotul pastorului si pastorul sunt amenintati cu publicarea incidentului pe un site cu mai mare vizibilitate, de catre un capatanos ( cum singur se defineste!) care habar nu avea care sunt detaliile cazului si care nu avea toate datele ca sa poata exprima, asa cum subliniam la inceput, o parere pertinenta, cu inteligenta, demnitate si bun-simt!

Ce ma mai manca la degete sa scriu ceva! M-am gandit insa ca trebuie mai intai sa cunosc bine datele problemei si apoi sa ma exprim. Am ramas fidela ideii cu care am demarat blogul :” Este important sa stii cand sa vorbesti si cand sa taci. Este insa extrem de important sa spui ce, cand si cum trebuie!”

Datele problemei  le-am aflat de la cel mai in masura sa le furnizeze, adica de la pastorul in cauza. Nu l-am intrebat, nu am sarit cu camera pe el sa il filmez ci l-am auzit la amvonul Bisericii vorbind despre ce a facut, facandu-si mia culpa, recunoscand ca a gresit parcand masina dincolo de orice bun-simt, recunoscand ca este om care poate gresi ca fiecare alt om… Am omis sa spun un lucru: il cunosc pe pastor de multa vreme, ani multi. A castigat stima si respectul meu tocmai pentru ca este un om de caracter, un om cu o tinuta morala aparte, un om de la care ai ce invata, un om care niciodata nu s-a ferit  sa recunoasca atunci cand a gresit, sa-si ceara scuze! Am fost incantata sa descopar ca a ramas acelasi om de valoare! Toata stima, Pastore!

De ce mai întâi caracterul?

Întotdeauna trebuie ca, mai întâi, să fii! Acel a fi nu cu sensul de a exista ci de a da rost şi direcţie existenţei!

Când eşti un om de caracter?

Când eşti un om de caracter?

 

• Când consideri caracterul mai important decât bogăţia şi renumele
• Când nu poţi fi cumpărat
• Când ambiţiile nu-ţi sunt limitate la dorinţele tale egoiste
• Când eşti cinstit atât în lucrurile mici cât şi în cele mari
• Când nu îţi  este ruşine sau teamă să stai de partea adevărului când acesta nu este popular
• Când cuvântul tău este datoria ta
• Când nu eziţi să rişti de dragul principiilor şi valorilor în care crezi
• Când nu iţi pierzi individualitatea în mulţime
• Când nu accepţi niciun compromis cu răul
• Când nu faci ce faci pentru că şi alţii fac la fel
• Când eşti credincios prietenilor tăi şi când despre aceştia se vorbeşte de bine, şi când se vorbeşte de rău, şi la bine, şi la rău;

 

Mai există dascăli

Am avut o discutie frumoasă zilele trecute cu un tânăr care a absolvit clasa a-Xl-a. Un tânăr deosebit care este unul dintre delegaţii de tineret ai României la ONU, mandatul 2011- 2012. L-am întrebat cum a ajuns la această performanţă şi, printre altele, mi-a vorbit despre profesori ai lui, oameni extraordinari care l-au susţinut, l-au incurajat, l-au ghidat. Mi-a vorbit tânărul respectiv despre profesori care i-au fost modele.

 Mi-a fost imposibil sa nu mă duc cu gândul la atâtea articole şi comentarii de pe net care făceau referire la deficienţele sistemului românesc de învăţământ, la slaba pregătire şi prestaţie ale profesorilor…şi multe altele, negative…

Mereu am ripostat afirmând convingerea că, pe ici pe colo, mai există oameni dedicaţi care işi fac meseria cu pasiune şi responsabilitate. M-am bucurat să aud, de la un elev al lor, despre ei, că mai există…

Am avut la rândul meu dascăli de valoare de la care am avut şansa să învăt inclusiv ce ănseamnă să fii dascăl. Nu spun profesor, pentru că a fi dascăl are o mai mare încărcătură de semnificaţii!

Pe un blog vestit, un stimabil domn vestit lansa cândva o întrebare care suna aproximativ aşa : Profesoratul este o meserie, o vocaţie ?

Întrebarea era una bine pusă ! Iată care este răspunsul meu la ea :

Profesoratul este o meserie pe care ar trebui să o practice doar cei care au vocaţie pentru ea! Vocaţia dascălului trebuie sa includă, pe langă aptitudinile atât de necesare, o mare pasiune pentru oameni, pentru formarea lor. Un dascăl modelează destine, iar asta presupune nu doar să transmiti informatia aferentă materiei pe care o predai! Presupune să preţuiesti elevii, să ii respecţi, să îi iubeţti, să îţi pese! Când toate acestea le ai, inclusiv metodele pe care le foloseşti vor fi, in consecinţă, unele care te vor apropia de ei iar ei vor dori să înveţe de la tine, te vor aştepta cu nerăbdare şi vor învăţa cu plăcere.

 Să nu uităm caracterul unui dascăl: elevii privesc la el, işi doresc un model! Noi trebuie sa fim modele de trăire pentru ei! Actul didactic înseamnă ucenicie, sau ar trebui să însemne, indiferent despre care profesor vorbim!

Profesorul trebuie să înveţe mereu, să caute mereu metode noi pentru a transmite eficient informaţia dar şi moduri cât mai eficiente de a influenţa pozitiv pe elevi in devenirea lor ca oameni oameni!

Despre profesorii care au investit timp, emoţii, sfaturi, îndrumări, cărora le-a păsat de omul-elev, despre aceştia, ei elevii, işi amintesc cu drag chiar şi atunci când copiii lor au ajuns elevi!

Un ultim gând : în zadar deţinem informaţia şi suntem « honoris causa » dacă nu ştim cum să ne facem înţeleşi de cei cărora le predăm la şcoală. Îmi amintesc şi acum, spusele unei doamne profesor din facultate : « Dacă nu veti şti cum să ”coborâţi” ce ştiţi, cunoştinşele voastre, la nivelul de întelegere al elevului, niciodată nu veţi fi buni dascăli! »

Concluzia pe care o trag :

Dacă nu ne-am propus, prin ceea ce ştim şi prin ceea ce suntem, să influenţăm destine, să ne lăsăm de meserie pentru că nu avem vocaţie pentru ea!

Clipa de răgaz pentru reflecţie

Fie că este vorba despre taxatoarea din autobuz, fie de funcţionara de la ghişeul unei instituţii publice, fie de asistenta medicului de la cabinet sau de medicul însuşi, fie că este profesorul copilului, fie că este primarul urbei, şeful statului sau guvernul, despre fiecare avem ceva de comentat, vreo nemulţumire de exprimat. Vorbim între noi când ne întâlnim în familie, fie cu amicii la o cafea. Ne exprimăm frustrarea şi revolta faţă de felul în care am fost trataţi, de neajunsurile pricinuite, de lipsa de respect şi de abuzurile practicate de unii sau alţii…Numai că vorbele rostite retroactiv nu au niciun rost dacă nu ai luat atitudine la momentul oportun. Abuzurile continuă şi toate “merg strâmb” pentru că nu avem curajul să spunem ce gândim, nu avem curajul să spunem ce trebuie, când trebuie şi cum trebuie. Şi mai puţin curaj avem când vine vorba de a face ceea ce trebuie, a lua atitudine!

Că trebuie să dai bani la medici când ajungi să fii internat, că există profesori care pretind bani ca să-i treacă pe elevi clasa, că prestaţia profesională a multor medici şi profesori lasă de dorit, că suntem săraci, că suntem manipulaţi, că au ajuns câtiva să decidă pentu noi toţi ce este bine şi ce este rău, că pe noi nu ne intreabă nimeni ce ne-am dori, cum ar fi bine, cum ar trebui…toate acestea le ştim dar, nu facem nimic!

Poate că nu doar curajul ne lipseşte ci, suferim şi de ignoranţă când nu suntem în stare să ne dăm cu părerea asupra lucrurilor importante care ne afectează direct. Nu avem păreri pentru că nu ne-am informat, nu ne-a interesat să fim informaţi. Comoditatea  cred, ne-a dus la concluzia că ce e de-a gata, oferit pe tavă, ne scuteşte de efortul de a ne lua clipa de răgaz ca să gândim la propriile interese.Gândesc alţii  pentru noi iar asta ar trebui să fie destul! Nu-i de mirare că, încet, încet, am renunţat la gestionarea propriilor interese sau, mai rău, nu mai reuşim să identificăm propriile interese.

Într-o societate care promovează acumularea de cunoştinte şi dobândirea de competenţe ca substitut a ceea ce înseamnă a fi om sau, mai rău, promovează pe unii cu cunoştinte şi competenţe minime dar cu diplome obţinute pe căi de ei ştiute, într-o societate în care banul “vorbeşte”, în care înşelăciunea, manipularea şi minciuna sunt un mod de viaţă, nu-i de mirare că suntem confuzi şi nu mai ştim adevăratul sens al cuvintelor  valoare şi valoros, nu mai ştim ce înseamnă cinste, corectitudine, profesionalism, nu mai ştim ce înseamnă să fii om de caracter!

Nu mai ştim…ne-am pierdut reperele morale, reperele spirituale…

Nu este totul pierdut:  încă ne mai putem regăsi…doar să ne pese de noi înşine, de ceilalţi, de ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Suceava este o comunitate în care avem fiecare propriile interese dar avem şi interese comune şi avem scopuri comune, relaţii bazate pe legi comune… Iată de ce cuvântul împreună ar trebui să aibă conotaţii esenţiale pentru fiecare locuitor al urbei!  A gândi că doar mie trebuie să îmi fie bine şi altceva nu mă mai interesează, este utopie! Mie nu poate să îmi fie bine la nesfârsit când altora nu le merge bine deloc. Mai bine pentru fiecare înseamnă mai bine pentru toţi!

Concepţia conform căreia ce este dincolo de uşa mea nu mă interesează denotă o înţelegere rudimentară a conceptului de proprietate şi, la fel de rudimentară, se dovedeşte a fi înţelegerea conceptului de libertate atunci când ne închipuim că ne putem permite orice, oriunde şi oricând, după cum ne este cheful!

Nu ştiu în care postură din cele mai sus amintite s-au aflat sucevenii care nu au răspuns provocării de a-şi exprima opinia prin intermediul chestionarelor puse la dispozitie de Asociaţia Pentru Suceava. Indiferent care au fost motivaţiile, lipsa de reacţie la momentul oportun anulează dreptul la comentarii după…  Dacă nu am ştiut să ne implinim datoria morală exercitându-ne dreptul la opinie, nu ne este îngăduit să criticăm opiniile exprimate de alţii!

Bineânţeles că libertatea rudimentar înţeleasă îţi dă dreptul la orice. Numai că, vă provoc să trecem, dincolo de rudimentar, la o înţelegere profundă…Va provoc la gândire, la clipa de răgaz pentru a înţelege ceva cu privire la noi înşine, la cei din jur, la ce se întâmplă în jurul nostru. Vă provoc la clipa de răgaz pentru a analiza trecutul ca să putem învăţa ceva din el,ca să înţelegem prezentul şi ca să ne putem clădi viitorul în mod conştient!

„Vorba multă, sărăcia omului” – este o zicere izvorâtă din înţelepciunea populară, pe vremea când românul punea preţ pe clipa de răgaz pentru reflecţie! Zicerea în sine este o provocare la reflecţie şi la transformare, o provocare la acţiune!

Indiscreţia dă cu tifla bunelor maniere

Ades facem uz de unităţi de măsură diferite, una pentru noi înşine şi alta pentru ceilalţi.Ne place să fim la curent cu ce se întâmplă în viaţa  celorlalţi, ce mai este nou, vorbim despre, ne dăm cu părerea, judecăm…dar suntem profund ofensaţi când alţii sunt la fel de interesaţi de noi înşine. Avem pretenţia de a păstra discreţie în dreptul nostru, de a ne fi respectată intimitatea.Abia când noi înşine suntem victime ne punem semne de întrebare cu privire la ceea ce au simţit alţii pe care noi i-am tratat asemănător. Ce ţie nu-ţi place altuia nu face capătă atunci un înţeles profund în conştiinţa noastră!

Astăzi totul este permis, se vorbeşte despre oricine, despre orice, oriunde şi oricând.Totul se discută. Într-un asemenea context, dacă doar am pronunţa cuvântul discreţie, am avea toate şansele să fim priviţi ca nişte ciudaţi. Prea puţin contează însă cum suntem priviţi.Discreţia rămâne o valoare, un indiciu al unui caracter valoros!

Dacă discreţia ar fi la modă, unii ar muri de plictiseală. Aceştia sunt mereu la curent cu noutăţile pe care, asemenea unui poştaş, le duc din poartă-n poartă, din casă-n casă. Vorbele circulă, înfloresc pe parcurs, zboară precum pernele dintr-o pernă desfăcută. Mai poţi aduna penele după ce le-a luat vântul? Nicidecum. Aşa-i şi cu vorbele: nu le mai poţi lua înapoi şi nu mai poţi repara prejudiciul adus.

Obişnuinţa de a vorbi despre alţii, de multe ori în necunoştinţă de cauză, este extrem de dăunătoare. Distruge reputaţia celor despre care se vorbeşte, îi atacă intimitatea, întinează pe cel care ascultă şi descalifică profund pe cel care transmite informaţiile.

Oamenii politicoşi respectă intimitatea celorlalţi!

Curiozitatea este o caracteristică umană care canalizată spre anumite zone poate să aducă mari beneficiu însă, când este canalizată spre „ograda vecinului”, atacă intimitatea acestuia. Să respecţi această intimitate este o problemă de bun-simţ, de înfrânare şi autocontrol. Când ne înfrânăm instinctul curiozităţii facem dovada tăriei de caracter, a faptului că ne respectăm pe noi înşine şi pe ceilalţi.

Curiozitatea naturală neînfrânată devine bolnăvicioasă şi degenerează în bârfă pentru că, nu-i aşa, când deţii aşa de multe informaţii nu le poţi ţine doar pentru tine că pocneşti. Aşa că, le faci parte şi altora asemenea ţie, dornici să ştie cât mai multe despre ograda vecinului. Bine spunea cineva că bârfa a dobândit drept de cetăţenie în viaţa socială şi publică, dând cu tifla codului bunelor maniere.

Făcând referire la discreţie, DEX-ul ne oferă semnificaţii pe două direcţii: una spre caracter, explicată prin calitatea de a păstra o taină încredinţată, a nu răspândi o ştire iar cea de a doua explicaţie oferită face referire la o comportare reţinută şi plină de tact, delicateţe, reţinere în vorbe şi fapte, pentru a nu atrage atenţia.

Uneori prieteni de o viaţă se întâmplă să vândă secrete doar ca să simtă gustul dulce al bârfei. Secretele se păstrează foarte greu tocmai datorită tentaţiei de a le împărţi cu alţii!Este nevoie de înfrânare, de tenacitate pentru a păstra un secret. Înfrânarea practicată cu tenacitate, în mod repetat, va aduce cu sine credincioşie şi integritate iar acestea sunt componente ale unui caracter frumos.

Să păstrezi doar pentru tine bucurii, tristeţi, drame, eşecuri ale altcuiva, este şi o dovadă de iubire. Ştii cât de mult ar suferi cel care ţi-a încredinţat secretele , ştii cât de mult l-ar afecta dacă i-ai trăda încrederea, îţi pasă de celălelt ţi, ca atare, păstrezi doar pentru tine ce ţi-a fost încredinţat.

De multe ori ne facem rău noi înşine pentru că nu ştim să păstram discreţia în legătură cu viaţa noastră privată. Oferim amănunte pe care ar trebui să le ştim doar noi înşine şi, în consecinţă, pierdem respectul celorlalţi.

Pe lângă a nu trâmbiţa în stânga şi în dreapta despre alţii sau despre viaţa ta privată, a fi discret mai înseamnă şi a nu trâmbiţa despre realizările tale, despre posesiunile tale, despre calităţile tale etc.

Când trădăm încrederea celorlalţi, când le lezăm onoarea, reputaţia, nu dovedim altceva decât că avem carenţe în educaţie, că suntem lipsiţi de bune maniere, de caracter, de bun-simţ. Răul cel mai mare este că lipsa discreţiei subminează încrederea, înjoseşte, îi izolează pe oameni unii de alţii, distruge comunitatea. Merită să fim indiscreţi?

Discreţia este o exprimare a nobleţii inimii, minţii, sufletului!

Sare şi lumină-cuvinte uzate, da. Dar, pentru creştinii autentici, sare şi lumină înseamnă caracter!

Toata lumea a văzut. Mă refer la cei care au tangenţă cu fotbalul. După marcarea golului, in aplauzele, bucuria şi frenezia spectatorilor, Kaka, şi-a dat jos tricoul de club ca să se poată vedea tricoul alb pe care scria cu litere negre ,,I BELONG TO JESUS”.

Un gest la care, de acum visează orice fotbalist care are vreo legatură cu Isus. Cum ai putea spune ceva despre tine lumii intregi, fără să sufli nicio vorbă?

Când ai putea face aceasta, dacă nu atunci când eşti in plină glorie, când pentru câteva secunde, eşti in centrul atenţiei, când gradul de vizibilitate este la nivelul maxim, când „cetatea este aşezată in vărf de munte”?

Dar, nu a durat muuuuuuuuult! Şi-a pus din nou tricoul de club peste tricoul alb. A reluat munca: alergare, pase, driblinguri, ratări, pase, alergare, driblinguri, pase, ratări, alergare, pase, alergare.
Autorul golului revine la rutina sportului de echipă şi participă discret la munca echipei. Cetatea coboară din vârful muntelui şi se aşează discret, tăcut pe masă: devine sare. De fapt, inainte de a fi cetate, a fost sare – sarea pământului. Visăm să putem depune mărturie pentru Cristos, să fim văzuţi, să fim in centrul atenţiei ca şi cetăţile aşezate pe vârf de munte, să fim in glorie şi să arătăm undeva spre Isus. Cel mai adesea avem şansa de a fi aşezaţi pe vârful mesei, in solniţă: un accesoriu discret, universal, nebăgat in seamă. Dacă este acolo nu-i dai importanţă dar, dacă nu este acolo, mâncarea nu are gust, viaţa nu are gust.

De pe vârful patului de spital, dezbrăcarea nu are nimic glorios. Aşa gândesc unii.

Unii, trăiesc cu demnitate, frumuseţe şi glorie durerea suferinţei ca şi cum toată lumea s-ar uita la ei: cei ce ii ingrijesc sau cei ce ii vizitează pot vedea cum, sporadic, haina suferinţei se dă la o parte şi se poate vedea pe dedesupt tricoul alb, pe care scrie ceva despre Isus.

Nu o să vezi astfel de scene nici la televizor si nici pe Youtube, nu pentru că sunt rare ci, pentru că nu sunt mulţi ochi deschişi ca să le vadă. De aparat care să le imortalizeze ce să mai vorbim, incă nu s-a inventat, iar in cer nu s-a dat incă ,,dreptul de copyright” niciunui pământean!

Confesiunile şi bisericile sunt ca nişte cluburi, cu sigle (unele au şi drapele) şi tricouri.Unele joacă in Champions league. Unii sunt foarte mândri de tricourile lor de club, de galeria lor, de succesele lor, de vechimea lor. Altora nu le place că trebuie să poarte tricouri de club şi ar vrea să poarte doar tricoul alb, să nu poată fi identificat clubul la care joacă. Altii ar vrea să fie singuri in echipa de fotbal: ei să alerge, ei să paseze, ei să şuteze, ei să dea golul şi… ei să apere!

Ne place sau nu ne place, de bună voie sau forţaţi de imprejurări, cu demnitate sau cu stânjeneală, sprijiniţi sau incomodaţi, in apărare sau in atac, pe teren sau pe bancă, aplaudaţi sau impiedicaţi, zâmbind sau strângând din dinţi, purtăm pentru o vreme tricouri de club (zdrenţuite) tânjind după vremea când vom fi dezbrăcaţi de ele, când nu se vor mai vedea decât tricourile albe şi vom auzi genericul muzical al “Ligii campionilor cerului”.

Articol preluat, puteţi urmări link-ul:

http://stiricrestine.ro/2011/04/28/tricoul-de-club-si-tricoul-alb/?utm_source=feedburner&utm_medium=email&utm_campaign=Feed%3A+StiriCrestine+%28STIRI+CRESTINE%29&utm_content=Yahoo!+Mail

Cine eşti când nu te vede nimeni

“Caracter  este un termen rareori folosit în Biblie pe care nu îl vedem prea des in ziare şi nici nu îl prea auzim la televizor. Totuşi ştim ce inseamnă şi imediat îi recunoaştem absenţa. Caracterul, spunea un inţelept, este ceea ce facem atunci când nu ne vede nimeni. Nu este acelaşi lucru cu reputaţia – ceea ce alţi oameni cred despre noi. Nu se confundă nici cu succesul sau cu realizările. Caracterul nu este ceea ce am realizat, ci ceea ce suntem. Deşi, adesea auzim despre lipsa de caracter, dacă vrem să ştim ce este cu adevărat nu este suficient să descriem lipsa acestuia.”

Preferând consecventa, rezistând compromisului!

O carte despre caracter şi trăsături de caracter pe cale de dispariţie! Surprinde prin luciditatea cu    care scoate la lumină şi abordează tranşant aspecte incomode ale eului pe care avem mai degrabă tendinţa de a le ascunde, de a le acoperi.

Nu vom fi deplin oameni până nu vom aborda tranşant problemele proprii şi pe cele care se ivesc în relaţiile dintre noi! Adevărul nu trebuie să fie doar un concept ci trebuie exemplificat prin viaţa de fiecare zi, în relaţie cu Dumnezeu, cu noi înşine şi cu ceilalţi. Adevărul trebuie să devină un mod de viaţă!

Maniere elegante, bune maniere, bun simţ

Când auzim cuvântul etichetă gândul se orientează spre de mult apusele curţi regale. Acolo, regulile de etichetă se impuneau pentru că nobilimea, conform rangului, nu se putea comporta oricum. Cei din popor erau consideraţi “prostimea”, nu ştiau ei prea multe, că doar nu le curgea sânge albastru prin vene! Trăiau conform condiţiei proprii, fără pretenţii şi fără etichetă.

De reţinut estre faptul că eticheta se referea la maniere elegante , un set de reguli care trebuiau respectate cu stricteţe.

Manierele elegante au fost necesare, de-a lungul timpului, în orice tip de societate. Ele au evoluat şi s-au schimbat funcţie de cerinţele impuse de gradul de civilizaţie a societaţii respective. Au devenit, astfel, reguli formale de comportare în societate şi criterii conform cărora o persoană era acceptată sau dispreţuită. În măsura în care induce formalism şi egoism, un cod al manierelor elegante nu ţine cont de sentimentele celuilalt, de valoarea fiinţei umane.

Este bine să cunoaştem manierele elegante ca să putem face faţă cu succes în situaţii diferite, în medii diferite, ca să evităm ridicolul şi să ne putem încadra bine într-un anume spaţiu la un anumit moment. Atenţie însă, atunci când manifestarea manierelor elegante nu are ca suport bunul simţ şi nobleţea inimii, făţărnicia este un pericol iminent.

Care este, în general, motivaţia care se ascunde în spatele manierelor elegante? Să fiu eu bine văzut, să nu fiu eu pus în dificultate, să pot promova mai uşor, să fiu acceptat de ceilalţi, să fiu apreciat. Eul este pe primul loc. Grija pentru ceilalţi iese din calcul.

Comportamentul trebuie să treacă dincolo de ceea ce numim maniere elegante ca să fie o exprimare a bunelor maniere care sunt cu totul altceva! Bunele maniere ţin de caracter şi se dezvoltă odată cu caracterul. Au la bază amabilitatea şi respectul. Amabilitatea izvorâtă din nobleţea inimii iar respectul, din convingerea că toţi oamenii au valoare inestimabilă pentru că Dumnezeu le conferă această valoare. Dacă manierele elegante nu garantează armonie interioară dar, pot conduce la armonie cu ceilalţi, despre bunele maniere putem afirma cu certitudine că izvorăsc din armonia lăuntrului şi duc la comuniune cu semenii.

În orice situaţie ne-am afla, nu trebuie să uităm că există un mod corect de a acţiona, unul incorect şi unul care se impune. Iar ceea ce se impune, cu siguranţă, se numeşte bun simţ. Bunul simţ care lipseşte, mai mult ca niciodată, astăzi. Părinţii sunt prea ocupaţi ca să ofere educaţie în sensul acesta propriilor copii sau, poate, nici ei nu deţin prea muulte noţiuni referitoare la bunul simţ. Viteza vieţii cotidiene este mult prea mare iar alergarea după material mult prea încrîncenată ca să mai fie posibil să te gândeşti la faptul că nu ar trebui să îl lezezi sau să îl deranjezi în vreun fel pe cel pe lângă care treci. Bunul simţ tocmai prin asta se traduce: grija de a nu deranja pe semenii tăi.

Bunul simţ nu vine din instinct, bunul simţ se învaţă. Cei şapte ani de acasă sunt baza dar este insuficient dacă doar aceştia rămân şi fatal dacă aceştia lipsesc cu desăvârşire! Familia, şcoala, o societate sănătoasă, biserica, împreună trebuie să fie educatori ai bunului simţ.Apoi intervine şi autoeducaţia, care nu înseamnă doar a te informa şi a pune în practică informaţia ci presupune a fi onest cu tine însuţi, a te controla, a te înfrâna, a alege să faci ceea ce este de bun simţ. Chiar dacă nu prea ai chef să saluţi pe cineva alegi sa o faci sau, chiar dacă iţi vine să îi spui ce merită celui care ţi-a greşit, te înfrânezi şi nu o faci pentru că nu ai da dovadă de educaţie, de bun simţ si de bune maniere.

Nu întotdeauna însă cel educat va da dovadă şi de bun simţ.De ce? Poate pentru că îi lipseşte cea mai importantă parte a educaţiei sale, educaţia bunului simţ. Pentru că cel educat nu este cel care a acumulat cunoştinţe, care are diplome, care este cult, care are maniere de convenienţă ci, despre cel care este şi un om de caracter se poate spune că este un om educat.