Voind să uit că sunt din lume, voiesc să cred că sunt din cer…

Noapte de mai

Astfel: fiindcă apogeul la care sufletul atinge
Cind poartă cintece-ntre aripi dă naştere la răzvrătiri,
Se poate crede că vreodată ce e foc sacru se va stinge
Şi muzele că vor rămine amăgitoare năluciri ?
Vestalelor, cind in picioare altarul vostru s-află incă,
Şi primăvara cind se-ntoarce şi astăzi ca şi alte dăţi,
Şi perschimbat cind nu se află pamintul falnic intr-o stincă,
De ce v-aţi reurca in sfera abstractelor seninătăti ?
Inchisă dacă vă e lumea, recoborţi-vă-ntre roze
Parfumele din mai inalţă reinnoite-apoteoze,
Şi-n noaptea blondă ce se culcă pe cimpeneşti virginităţi
Este fioru-mpreunării dintre natura renăscută
Ş-atotputerea Veciniciei de om abia intrevăzută.
Veniţi : privighietoarea cintă, şi liliacul e-nflorit;
Cintaţi : nimic din ce e nobil, suav şi dulce n-a murit.
Simţirea, ca si bunătatea, deopotrivă pot să piară
Din inima imbătrinită, din omul reajuns o fiară,
Dar dintre flori si dintre stele nimica nu va fi clintit,
Veniţi : privighetoarea cintă ţi liliacul e-nflorit.

Se poate crede că vreodată ce e foc sacru se va stinge,
Cind frunza ca şi mai inainte şopteste frunzei ce atinge ?
Cind stea cu stea vorbeşte-n culmea diamantatului abis,
Izvorul cind s-argintuieşte de alba lună care-l ninge,
Cind zboară freamete de aripi in fundul cerului deschis ?…
Vestalelor, dacă-ntre oameni sunt numai jalnice nevroze,
E cerul incă plin de stele, si cimpul incă plin de roze,
Ăi pină astăzi din natura nimica n-a imbătrinit…
Iubirea, şi prietenia, dac-au ajuns zădarnicie,
Şi dacă ura şi trădarea vor predomni in vecinicie…
Veniţi : privighetoarea cintă, şi liliacul e-nflorit.

Vestalelor, dacă-ntre oameni sunt numai jalnice nevroze;
Pămintşsi spaţiu işi urmează sublimele metamorfoze,
Răsare cite-o nouă floare, apare cite-un astru nou,
Se face mai albastru adincul, şi codrul mai adinc se face ,
Mai dulce sunetul dc fluier, mai leneşă a nopţii pace,
Mai răcoroasă adierea, mai viu al stincilor ecou
Mucigăitul smirc al văii cu poezie se veştmintă,
Pe prefiratele lui ape pluteste albul nenufar…
O mică stea e licuriciul, şi steaua este un mic far,
In aer e parfum de roze. – Veniţi , privighietoarea cintă.

Posomorirea fără margini a nopţilor de altădată,
Cind sufletul pentru sarcasme sau deznădejde sta deschis,
Cu focul stins, cu soba rece, rămase-n urmă ca un vis.
E mai şi incă mă simt tinăr sub inălţimea instelată.
Trecu talazul duşmăniei cu groaza lui de nedescris
La fund se duse iar gunoiul ce inălţase o secundă
Şi stinca tot rămase stincă, si unda tot rămase unda…
Se lumină intinsa noapte cu poleieli mingiitoare,
Şi astăzi e parfum de roze şi cintec de privighetoare.

…………………………………………………………………………..

Voind să uit că sunt din lume, voiesc să cred că sunt din cer…

Alexandru Macedonski

Totul are un rost

Dumnezeu face ca toate lucrurile să aibă un rost…să lucreze împreună spre binele nostru!

Aşa de dezamăgiţi suntem câteodată că ne vine să o luăm la fugă, departe de toţi oamenii şi de toate lucrările! De multe ori chiar fugim, şi atunci, dăm dovada de slăbiciune?
Slăbiciunea este catalogată ca lipsă de maturitate, ca ceva ce te descalifică în faţa oamenilor, de aceea ascundem cu grijă propriile slăbiciuni! Este cumva de înţeles de ce le ascundem pe ale noastre dar, de ce arătam cu degetul spre ale altora? Nu ne oprim doar la aceasta ci, cu acelaşi deget mai şi apăsăm în rana lor! De ce?
Poate că nu am mai privit de mult la Cel care în toate lucrurile, a fost ispitit la fel ca şi noi şi, tocmai de aceea, are milă de slăbiciunile noastre!
Dezamăgirea este partea celor care au gustat o fărâma de cer, şi de atunci, nu mai simt că aparţin nicicum pământului acestuia pe care există parcă tot mai multă răutate şi făţărnicie.
Când ai viziunea cerului vezi, mai clar, diferenţa între ceea ce ar trebui să fim şi să trăim şi ceea ce suntem şi trăim, de fapt! Si, da, este aşa de mare diferenţa aceasta încât iţi vine să o iei la fugă, uneori…şi atunci, se întâmplă un lucru minunat: Dumnezeu dă sens fugii tale! El, care ştie să facă toate lucrurile să lucreze spre binele celor ce Îl iubesc!
Cu blândeţe, iţi îndrumă paşii spre peştera de pe muntele Lui…nu te lasă în vreo peşteră a lumii acesteia! Acolo, la gura peşterii, într-un susur blând şi subţire, Dumnezeu vrea să stea de vorbă cu tine şi, nu o face la modul superficial ci, te întreabă, aşteaptă să îi explici, ascultă ce ii spui, caută să înţeleagă.
Îţi arată drumul, îţi dă hrană ca să ai putere să-l străbaţi, ascultă ce ai de spus şi apoi, îţi vorbeşte… Nu te critică, nu îţi face reproşuri…cuvintele Lui îţi aduc mângâiere, linişte, echilibru lăuntric…te simţi din nou puternic să faci faţă provocărilor vieţii, simţi mai mult dorinţa de a trăi în voia Lui, de a face lucrările la care te cheamă…
Dezamăgirea poate fi o slăbiciune dar niciodată nu este lipsă de maturitate. Cine este bine ancorat în realitatea lui Dumnezeu, este normal să experimenteze durerea dezamăgirii când se confruntă cu “realitatea” acestui pământ.
Dezamăgirea poate fi oportunitatea de a creste în maturitate atunci când, acolo, la gura peşterii, stai de vorbă cu El!