Toata stima, Pastore!

Ce ne mai grabim sa ne dam cu parerea despre una, despre alta! Cel mai mult ne place cand e sa ne dam cu parerea referitor la altii, la faptele lor. Simtim asa, un fel de placere diavoleasca sa punem mana pe piatra si sa aruncam. Numai ca, uitam un lucru absolut esential: nu este tocmai o dovada de inteligenta sa iti dai cu parerea referitor la lucruri si situatii despre care nu stii prea mult; adica nu ai toate datele ca sa poti discerne si sa exprimi, astfel, o parere pertinenta. Este nu doar o dovada de inteligenta sa te exprimi doar referitor la ceea ce cunosti foarte bine ci este o dovada de maxim bun-simt, de decenta si de demnitate. Tocmai am enumerat trei ingrediente care lipsesc celor mai multi dintre noi. Ca lipsesc, practica o demontreaza! Bunaoara, un pastor este prins in offsaid cu masina parcata in mijlocul drumului. Culmea, nu-I prins de organul abilitat ci de organul de presa. Organul de presa care a iesit la geam ori de plictiseala, ori agasat de zgomotul de afara, ori pur si simplu, sa ia o gura din aerul poluat al centrului urbei. Deh, ochiul vigilent al organului de presa, vede un Mercedes parcat cu nesimtire maxima in mijlocul drumului. Ce mai oportunitate! Ce mai articol! Sa scrii despre care-o fi interlop ca a parcat aiurea!Ce subiect tareeeeee! Ce mai moment de glorie! Ce mai articol! Plin de entuziasm, hotarat sa nu rateze momentu-I de glorie, organul de presa filmeaza, apoi scrie si publica! Oh! Oportunitatea este mai mare decat si-a inchipuit: afla ca cel prins in offsaid este…pastor! Aha! – isi zice. Le-arat eu lor, sectantilor astora, ii incondeiez de nu se vad! Mai ia un coleg la fel de zelos si pornesc la vanatoare, dotati  fiind  cu camera de filmat. Pastorul, luat prin surprindere, crede ca o fi Jugaru ascuns pe undeva si le spune clar ca nu are timp de glume. Organele de presa ( ca acum erau doua, cum va spusei!) fac publice imaginile. Sa vezi comentariile! Alea fac toata sarea si piperul! Stiti de ce? Pentru ca vorbesc la modul cel mai clar cat spumeg de scursuri isi dau cu parerea, pe limba lor, la fel de jegoasa, asupra unei chestii de doi lei, filmata de un reporter de doi lei care nu s-a obosit macar sa coboare la fata locului ca sa poata face o treaba asa cum ar fi trebuit, cu profesionalism.

EI bine, lucrurile nu s-au oprit aici! Un site care se vrea a fi unul de informare corecta, publica tarasenia si pune o intrebare minimalista tocmai pentru ca a mizat pe bunul-simt si pe buna credinta a celor din zona evanghelica! Ei bine, mare-i fu mirarea cand a inceput sa curga cu comentarii pline de rautate si lipsite de discernamant. Deh, fiecare cu scursurile lui, nu-i asa! Scarbit, omul cu site-ul sterge postarea! Este acuzat ca musamalizeaza cazul, nepotul pastorului si pastorul sunt amenintati cu publicarea incidentului pe un site cu mai mare vizibilitate, de catre un capatanos ( cum singur se defineste!) care habar nu avea care sunt detaliile cazului si care nu avea toate datele ca sa poata exprima, asa cum subliniam la inceput, o parere pertinenta, cu inteligenta, demnitate si bun-simt!

Ce ma mai manca la degete sa scriu ceva! M-am gandit insa ca trebuie mai intai sa cunosc bine datele problemei si apoi sa ma exprim. Am ramas fidela ideii cu care am demarat blogul :” Este important sa stii cand sa vorbesti si cand sa taci. Este insa extrem de important sa spui ce, cand si cum trebuie!”

Datele problemei  le-am aflat de la cel mai in masura sa le furnizeze, adica de la pastorul in cauza. Nu l-am intrebat, nu am sarit cu camera pe el sa il filmez ci l-am auzit la amvonul Bisericii vorbind despre ce a facut, facandu-si mia culpa, recunoscand ca a gresit parcand masina dincolo de orice bun-simt, recunoscand ca este om care poate gresi ca fiecare alt om… Am omis sa spun un lucru: il cunosc pe pastor de multa vreme, ani multi. A castigat stima si respectul meu tocmai pentru ca este un om de caracter, un om cu o tinuta morala aparte, un om de la care ai ce invata, un om care niciodata nu s-a ferit  sa recunoasca atunci cand a gresit, sa-si ceara scuze! Am fost incantata sa descopar ca a ramas acelasi om de valoare! Toata stima, Pastore!

Onoare? Ce-o mai fi şi asta?

Japonia este centrul atenţiei zilele acestea.Cineva scria într-un articol despre uluitoarea capacitate a japonezilor de a se ridica şi a merge mai departe, capacitate dovedită de-a lungul istoriei. Se vor ridica şi de data aceasta cu onoare, demnitate si mult curaj !
Onoarea face parte din valorile acestui popor, onoarea este parte a identităţii acestui popor !
Cuvântul samurai este derivat din verbul japonez saburau însemnând a servi.Samuraii erau luptători care serveau unui nobil. Ei aveau un cod al onoarei şi devotamentului absolut care punea accent pe ideea de onoare, de respect faţă de cuvântul dat, de sacrificiu faţă de suzeran şi de dispreţ faţă de moarte. Pe măsura evoluţiei societaţii rolul samuraiului a primit alte valenţe, lucru firesc de altfel. Esenţialul s-a păstrat, la fel de firesc : ideea de onoare ! Iar asta este relevant şi în societatea japoneză a secolului nostru, o societate care a adaptat forma fondului nerenunţând la valori de dragul formei!
Să trecem în revistă câteva gesturi recente în Japonia : la începutul lunii ianuarie Guvernul renunţa la putere deschizând calea unui premier care părea mai capabil să relanseze creşterea economică şi să reducă datoriile. Recent, Ministrul de Externe al Japoniei a demisionat după ce a fost criticat că a acceptat o donaţie politică de la un cetăţean străin, încălcând astfel legile japoneze ! A îngenuncheat simbolic în faţa naţiunii, spunând public :“ Cer scuze poporului japonez.” Gestul dumnealui este de o demnitate proprie unui urmaş al samurailor !
Politicienii români sigur nu văd vreun fel de demnitate în gestul respectiv pentru că pentru dumnealor “demnitate” înseamnă să te ţii, să stai agăţat, cu toată forţa de care dispui, de ciolan, de poziţia de “demnitar. Poziţie de pe care îţi poţi permite orice mârşăvie, îţi poţi permite chiar să sfidezi poporul! Aşa lideri – aşa popor…sau, poate-o fi invers, nu mai ştim…aşa popor – aşa lideri!
Exemplu concludent recent – numitul Blejnar care a afirmat cu mult tupeu: “ Sub nicio formă nu mă retrag din funcţie. Atâta timp cât contribui la identificarea unor evaziuni fiscale de 350 de milioane de euro, atâta timp cât am îmbunătăţit activitatea instituţiei, am implementat cu succes declaraţia unică şi am contribuit împreună cu celelalte instituţii ale statului la combaterea fenomenului de corupţie, nu există motive pentru care să îmi dau demisia.” No comment. Acei care cunoaşteţi toată tevatura gândiţi!
Vreau însă să mergem într-o zonă în care lipsa onoarei este extrem de dureroasă tocmai pentru că acolo onoarea ar trebui să fie la loc de cinste. Este vorba despre zona bisericii.
Lideri ai bisericii care nu trăiesc ceea ce predică altora, care fac totul ca să ascundă mizeria din propria viaţă, care atunci când sunt confruntaţi cu păcatul din viaţa lor încep să muşte în stânga şi în dreapta. Lideri ai bisericii care nu acceptă că şi ei trebuie să recunoască greşelile, că şi ei trebuie, ca fiecare om, la anumite momente în viaţă, „ să mănânce ţărână”… Lideri ai bisericii care suferă nu doar de o acută lipsă a onoarei ci şi de aşa-zisa boală “amvonita”… Aşa lideri – aşa popor? Aşa popor – aşa lideri ? Nu mai ştim nici noi! Dumnezeu însă sigur ştie!
De ce am ajuns aşa? – cu toţii ar trebui să ne întrebăm ca să ştim!

Iuda – cel din noi, cel de lângă noi!

Duplicitatea a devenit un mod de viaţă unanim acceptat în multe societăţi.

Duplicitatea care este practicată pentru a aduce avantaje dar care devine o grea povară când rămânem singuri cu noi înşine sau când ne privim în oglindă.

Când ne privim în oglindă ne dăm seama cât de mult ne lipseşte curajul de a fi noi înşine, de a ne arăta aşa cum suntem, cu plusuri şi minusuri, imperfecţi dar perfectibili. Trist este că atunci când ne punem măşti consumăm mai toată energia şi ne rămâne extrem de puţină sau chiar deloc pentru investiţia în devenirea noastră, în a fi mai buni, mai înţelepţi, mai liberi.

Demnitatea este calitatea de a fi demn iar a fi demn înseamnă a fi corect, a fi vrednic de respect, a fi respectabil. Ce se întâmplă când nu suntem noi înşine, când schimbăm măşti în funcţie de situaţie, când suntem duplicitari? Ce se întâmplă când suntem astfel şi ne privim în oglindă sau ne privim sub reflectorul propriei conştiinţe? Ne dăm seama că nu ne mai respectăm pe noi înşine, ne-am pierdut demnitatea “în proprii ochi”.Iar când duplicitatea noastră este descoperită de ceilalţi, ne-am pierdut demnitatea şi “în ochii lor”.

Este de la sine înţeles că este o dovadă de politeţe, de respect pentru celălalt, cînd alegi să nu îl minţi dându-te drept altul decât eşti, înşelându-i încrederea. Evident, duplicitatea este lipsită de bune maniere!

Am auzit cu toţii exprimată ideea conform căreia omul este un actor care joacă un rol pe scena vieţii. Metaforic sună bine dar, când viaţa însăşi devine o metaforă asta poate fi extrem de păgubos. Viaţa cotidiană privită ca spectacol în care trebuie să îţi asumi o multitudine de roluri, în funcţie de situaţie, în funcţie de persoanele cu care vii în contact, în funcţie de interesul propriu, la asta mă refer. Când depune toate eforturile pentru a ascunde slăbiciunile şi nesiguranţa omul devine duplicitar. Scopul nu scuză mijloacele, mai ales că scopul este fără sens: de ce să ascundem slăbiciunile şi nesiguranţa de care, într-un fel sau altul, avem cu toţii parte tocmai pentru că suntem umani? Duplicitatea descoperită atrage dispreţul celorlalţi pe când, asumarea slăbiciunilor, a dozei de nesiguranţă pe care o ai şi canalizarea energiei spre a-ţi depăşi limitările, spre a deveni, a progresa, asta clădeşte respectul de sine ( nu vei mai fi nesigur ) şi atrage garantat şi durabil respectul şi aprecierea celorlalţi.

Frica de oameni, de ceea ce vor spune ei şi de felul în care te vor percepe duce la înclinaţia de a câştiga respect pe calea ilicită a duplicităţii.Numai că, şi în cazul acesta, frica de oameni se dovedeşte a fi o cursă, un laţ. O cursă în care dacă eşti prins trăieşti o viaţă inventată, un rol pe scena vieţii şi pierzi şansa de a fi ceea ce ar trebui să fii şi să faci ceea ce trebuie să faci!

Frica de oameni stă în spatele unei alte laturi a duplicităţii care inăbuşă adevărul de teama consecinţelor. Să susţii adevărul, să-l promovezi constituie astăzi un mare act de curaj, mai mult ca niciodată! Oare cîţi dintre noi nu au trecut prin situaţii în care au ştiut clar în mintea lor ce este adevărat, vrednic de cinste, ce este drept, curat, numai că atitudinile şi faptele nu au fost în concordanţă cu ceea ce au gândit! Sau poate că au ales tăcerea care a muşamalizat urâtul, gunoaiele, mizeria. Numai că mizeria, oricât ai acoperi-o,  râmâne tot mizerie! Nu-i faci vreun serviciu încercând să o ascunzi, dimpotrivă, ajunge să duhnească mai rău! În felul acesta compromisul de dragul păcii şi aşa-zisa dragoste care “acoperă” o sumedenie de păcate îmbracă haina duplicităţii.

Dincolo de duplicitatea care are în spate frica, instinctul de conservare şi dorinţa de protejare, este o alta, programată, calculată, motivată de egoism, de vanităţi şi interese personale, de dorinţa de mărire, de a fi în centrul atenţiei. Duplicitatea calculată atrage în cursă cu scopul de a prinde în laţ şi a manipula. Masca ei este bine gândită, calculată în aşa manieră încît să fie cât mai credibilă, să poată induce în eroare cât mai bine. Oamenii care o practică par aproape perfecţi, par frumoşi pe dinafară. Inăuntru sunt însă găunoşi tocmai pentru că orgoliile erodează, la fel erodează egoismul şi eforturile de a poza mereu în omul perefect.

Ce este mai grav este că duplicitatea, de orice fel, erodează relaţii şi erodează comunitatea. Nu-i de mirare, cu atît de multă prefăcătorie în jur, că oamenii nu mai au încredere unii în alţii. Iar dacă nu au încredere, nici nu se respectă unii pe alţii. Nu le mai pasă unii de alţii, se retrag în carapace, se ascund.

Indiferent de cauzele care stau în spatele duplicităţii noastre, nu suntem victime, suntem vinovaţi. Vinovaţi că nu am rămas credincioşi adevărului, că nu am rămas credincioşi valorilor reale. Avem însă şansa de a ne reîntoarce la demnitate, asumându-ne cu curaj riscul promovării adevărului cu privire la orice aspect al vieţii, în orice situaţie, oriunde şi oricând. Adevărul ori este întreg ori nu este deloc!

Noi alegem, iar alegerile au consecinţe. Iuda a făcut propriile alegeri, alegeri care l-au costat viaţa. Noi trebuie să alegem viaţa, nu să plătim cu ea  în contul alegerilor greşite!