Lacrimile

Când izgonit din cuibul veşniciei
întâiul om
trecea uimit şi-ngândurat pe codri ori pe câmpuri,
îl chinuiau mustrându-l
lumina, zarea, norii – şi din orice floare
îl săgeta c-o amintire paradisul -
Şi omul cel dintâi, pribeagul, nu ştia să plângă.

Odată, istovit de-albastrul prea senin
al primăverii,
cu suflet de copil întâiul om
căzu cu faţa-n pulberea pământului:
“Stăpâne, ia-mi vederea,
ori dacă-ţi stă-n putinţă împăienjeneşte-mi ochii
c-un giulgiu,
să nu mai văd
nici flori, nici cer, nici zâmbetele Evei şi nici nori,
căci vezi – lumina lor mă doare”.

Şi-atuncea Milostivul într-o clipă de-ndurare
îi dete – lacrimile.

Dumnezeu, în care spui că nu crezi, crede El în tine!

Dumnezeu, în care spui că nu crezi, crede El în tine.

Ce înseamnă credinţa? Încredere în Domnul, deşi lumea e rea, în ciuda nedreptăţilor, în pofida josniciei, cu toate că de pretutindeni nu vin decat semnale negative.

Creştinismul e bucurie şi reţetă de fericire. E şi asumare a durerii.

Credinţa este, prin urmare, recunoscută a fi o faptă de curaj, iar curajul e declarat, aidoma credinţei, o taină.

Omul trebuie să lupte pentru a deveni ceea ce este, adică trebuie să ducă un război greu pentru a primi ceea ce i s-a dat.

Nicăieri şi niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proşti. Ne cheamă să fim buni, blânzi, cinstiţi, smeriţi cu inima, dar nu tâmpiţi.

Elementara deşteptăciune e o îndatorire. Mai ales pentru un creştin care trebuie să fie mereu atent la ispite. Iar prostia este o ispită… Neştirea, îndobitocirea, trecerea oarbă prin viaţă şi printre lucruri sau trecerea nepăsătoare sunt de la diavol. Samarineanul n-a fost numai bun ci şi atent: a ştiut să vadă.

Domnul iubeşte nevinovăţia, nu imbecilitatea.

Trebuie să avem mintea aspră şi inima blândă.

Toate virtuţile şi instituţiile creştine sunt lipsite de valoare, dacă nu se întemeiază pe dragostea de Hristos. El e Adevărul, nu morala predicată sau instituţiile întemeiate sau calităţile practicate în spiritul unor doctrine, oricît de apropiate de învăţătura lui. Nu există creştinism fără de Hristos – că dacă ar exista, mulţi evrei, politeişti, masoni şi puzderie de oameni cu moravuri curate ar fi demult creştini.

Adevărul ne face liberi.

Creştinul este liber, aşadar fericit.

Aflarea adevărului însingurează.

Nu “a dovedi” este completarea lui “a crede”, ci “a mărturisi”; şi dacă-i aşa, oare nu faptele bune şi mărturisirea nereticentă a credinţei sunt cele mai bune dovezi ale credinţei? Credinţa nu are nevoie de niciun soi de dovezi. Are, însă, nevoie să fie dovedită.

Credinţa e suprema armă secretă, care anihilează toate necesităţile, împrejurările şi pulverizează hazardul.

Drumurile care duc spre credinţă poartă acelaşi nume toate: pariu, aventură, incertitudine, cuget de om nebun.

Credinţa ne dă bucurie, pentru că ne pune brusc de acord cu ce este real. ( citate Nicolae Steinhart)

Omul si Reforma prin care Dumnezeu a schimbat lumea

La 31 octombrie 1517, Martin Luther a afișat pe ușa principală a bisericii din Wittenberg cele 95 de teze care invocau interdicția comerțului de indulgențe. A fost începutul Reformei, al acelei mișcări care a schimbat lumea. Aceste teze au circulat repede prin Germania și au cauzat o mare controversă. Papa a ordonat ca Luther să apară la Augsburg, în fața cardinalului Thomas Cajetan. Cardinalul i-a cerut să-și retracteze cele 95 de teze. Luther a replicat că și le va retrage doar dacă i se va dovedi pe baza Bibliei că el este cel care greșește.

În 1521, prin bula de excomunicare emisă împotriva lui Luther, papa a cerut împăratului Carol al V-lea să dispună executarea lui Luther. Împăratul, în loc să dea curs cererii papei, a convocat o adunare pentru cercetarea lui Luther. Oficialitățile din dietă i-au cerut să-și retragă declarațiile. Luther a refuzat, iar membrii dietei l-au declarat indezirabil.

Luther reușit să scape de pedeapsă cu ajutorul prietenului său, guvernatorul Saxoniei, care l-a ascuns în castelul „Wartburg”, aproape de orașul Eisenach. Luther a primit pseudonimul „cavalerul George”. În timpul șederii în Wartburg Luther a început să traducă Noul Testament în limba germană.

Preocuparea principală a împăratului Carol era războiul cu Franța, astfel încât în cele din urmă Luther a putut reveni la catedra dinWittenberg. Încercările de reformare a bisericii locale nu au avut succes în Europa centrală în timpul vieții sale, dar au fost continuate de discipolii săi. În 1524 o parte din țărănimea din sudul Germaniei, Austria și Elveția s-a folosit de teoria lui Luther ca pretext pentru a declanșarea unei revolte supranumite „războiul țărănesc german” (Deutscher Bauernkrieg).[1]

În 1525 Martin Luther s-a însurat cu fosta călugăriță Katharina von Bora, arătându-se astfel adversar al celibatului impus de catolicism preoțimii. Restul vieții și l-a petrecut scriind, ținând predici și organizând reforma bisericii în Saxonia. Luther a murit la 12 februarie 1546 în orașul său natal Eisleben.

Luther este cunoscut ca „părintele Reformei”. Intenția lui însă nu a fost crearea unei biserici noi, alternative, ci înnoirea Bisericii Universale.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Cele_95_de_teze

“Ce am făcut, Doamne, ce am făcut? Sunt terminat!”

Acestea, ne informează presa, sunt cuvintele rostite de Şerban Huidu. Tot presa ne informează că Şerban Huidu susţine că n-ar fi vorba despre vreo depăşire în curbă ci că adevărata cauză a accidentului ar fi un derapaj al maşinii sale din cauza carosabilului udat de lapoviţă. Nu şi-a mai putut controla Mercedesul şi aşa a ajuns pe contrasens izbind frontal Loganul, care circula regulamentar. Care este adevărul? Nu ştim.

Cauzele reale care au provocat accidentul le lăsăm a fi descoperite de cei abilitaţi. Cu toate că, nu puţini sunt cei care îşi doresc o vinovăţie evidentă pentru Huidu pentru că, în felul acesta, ar primi ceea ce merită, zic ei. De fapt, cred că strigă mai mult dorinţa de răzbunare din ei decât dorinţa de a ieşi adevărul la suprafaţă. Alţii consideră că deţin adevărul absolut în legătură cu evenimentul tragic în care a fost implicat Şerban Huidu, că este evident ce s-a întâmplat. Vinovat – declară ei. Să plătească! Prea şi-a bătut joc de toţi, prea s-a crezut… A intrat în conflict verbal Huidu cu mulţi dintre cei care nu au ştiut să aprecieze o emisiune de satiră. Este drept că uneori şi-dat şi el în petec şi urmărindu-l la TV nu am fost de acord cu atitudinea lui. Este drept şi că a spus, de cele mai multe ori, în spiritul satirei, a spus lucrurilor pe nume. Prea multe non – valori printre care oameni de televiziune sau aşa-zise vedete care apar pe sticlă! Prea multă lipsă de profesionalism, prea multă manipulare şi emisiuni de doi lei. Prea mult gunoi pe sticlă!

Cei care mediatizează astăzi ceea ce i s-a întâmplat lui Huidu şi familiei lui nu se mulţumesc doar  cu accidentul actual ci storc tot ce pot din istoricul tragediilor familiei Huidu, le aduc pe toate pe tapet acum. Nu doar atât, reamintesc, în mod tendenţios, declaraţia adresată paparazzilor cu ceva timp în urmă. Declaraţie care, având în vedere accidentul în care au murit trei oameni, îl pune pe Serban Huidu în pielea unei persoane malefice care omoară oameni cu bună ştiinţă. Unii comentatori ai ” nevinovatelor” articole apărute în presă, l-au numit pe Huidu criminal! Mă întreb, cum rămâne cu daunele morale provocate de ” nevinovatele” articole? Cum rămâne cu daunele emoţionale şi psihice pe care le pot provoca lui Huidu şi soţiei sale, copiilor lor?

Ieri am aflat despre accident prin intermediul posturilor de televiziune şi am rămas cu un gust amar, profund scârbită de modul în care este mediatizată la noi o tragedie. Pentru că asta este: o tragedie care i se poate întâmpla oricui!

Mă mai întreb şi cum rămâne cu daunele provocate minţii şi conştiinţei celor care privesc pe sticlă sau citesc presa? Cum rămâne cu daunele provocate caracterului individului care, prin modul mârşav de prezentare a faptelor, este aţâţat la ură prin ceea ce vede sau citeşte? Cum rămâne cu daunele provocate formării tinerei generaţii care priveşte la televizor sau citeşte în presă?

Nu mă pot abţine să nu mă întreb despre ce ar fi relatat televiziunile şi despre ce ar fi scris presa dacă nu le-ar fi “oferit”  Huidu material?! Eh, ar fi găsit ei altă tragedie despre care să relateze în stilul lor mârşav, lipsit de decenţă, lipsit de scrupule, lipsit de bun-simţ şi total lipsit de omenie!

” Ce am făcut, Doamne, ce am făcut? Sunt terminat!” – se tânguie Şerban Huidu. Să nu uităm că tânguirea lui poate să fie, la un moment dat, a fiecăruia dintre noi! Putem să trecem pe acolo, fiecare dintre noi, într-un fel sau altul!

Mă mai întreb dacă nu cumva, încet, încet ne dezumanizăm pierzându-ne compasiunea, omenia, în favoarea urii, a  judecăţii şi înfierării omului, semenului nostru aflat la necaz?

” Ce am făcut, Doamne, ce am făcut? Sunt terminat!”

Nu eşti terminat omule! E drept, treci printr-o situaţie extrem de dramatică. E drept că acum eşti extrem de confuz şi îndurerat. Este normal să îţi fie frică, să ai mustrări de conştiinţă, să… Dar nu eşti terminat! Chiar dacă asta simţi acum! Chiar dacă tot ce se vehiculează in media asta vrea să îţi transmită! Chiar dacă duşmanii te-au prins la colţ şi apasă-n rana ta!

Ai auzit vreodată de pace în mijlocul furtunii? Te-ai gândit vreodată că nimic bun sau rău din viaţa ta nu-i la întâmplare? Te-ai gândit vreodată la Dumnezeu? Poate că te-ai gândit la EL! Numai că sunt situaţii în care nu-i suficient să te gândeşti ci trebuie să-L cauţi! Când cauţi din toată inima găseşti! Când Îl găseşti pe EL dobândeşti şi pacea-n mijlocul furtunii!

Eu mă rog pentru tine şi familia ta!

Un Socrate român

Petre Țuțea a fost supranumit un Socrate român datorită preocupărilor filosofice şi rolului educativ pe care l-a asumat prin exemplul său personal în orice circumstanţe…Un Socrate român care L-a găsit pe Dumnezeu…

Din cugetarile lui Petre Tutea

Dumnezeu a facut lumea si pe om; si cu om a incoronat creatia sa. Si l-a insarcinat sa cunoasca lucrurile. De-acolo vine denumirea lor. – Originea primordiala a capacitatii de a determina numele lucrurilor, care este o operatie logica; originea mistica a gandirii logice.

Se spune ca intelectul e dat omului ca sa cunoasca adevarul. Intelectul e dat omului, dupa parerea mea, nu ca sa cunoasca adevarul, ci sa primeasca adevarul.

Am avut revelatia ca in afara de Dumnezeu nu exista adevar. Mai multe adevaruri, zic eu, raportate la Dumnezeu, este egal cu nici un adevar. Iar daca adevarul este unul singur, fiind transcendent in esenta, sediul lui nu e nici in stiinta, nici in filozofie, nici in arta.

De creat doar zeul creaza, iar omul imita. Eu cand citesc cuvantul creatie – literara, muzicala, filozofica – lesin de ras. Omul nu face altceva decat sa reflecte in litere, in muzica sau in filozofie petece de transcendenta.
Cum sa fie creatura creator? ”Hai tata, sa-ti arat mosia pe care ti-am facut-o cand nu eram in viata…” Pai cum sa fie creatura creator?

Un filozof care se zbate fie sa gaseasca argumente pentru existenta lui Dumnezeu, fie sa combata argumentele despre inexistenta lui Dumnezeu reprezinta o poarta spre ateism. Dumnezeul lui Moise este neatributiv. Cand il intreaba Moise pe Dumnezeu: Ce sa le spun alora de jos despre Tine? – Dumnezeu ii spune: Eu sunt cel ce sunt.

In fata lui Dumnezeu, geniul e var primar cu idiotul.

Acum, mai la batranete, pot sa spun ca fara Dumnezeu si fara nemurire nu exista adevar.

Intre un credincios si un necredincios, nu exista nici o legatura, ala e mort, sufleteste mort, iar celalalt e viu si intre un viu si un mort nu exista nici o legatura. Credinciosul crestin e viu.

Faptul ca murim, de cele mai multe ori la timp, este un semn al dragostei lui Dumnezeu pentru noi.

Exista o carte a unui savant american care incearca sa motiveze stiintific Biblia. Asta e o prostie. Biblia are nevoie de stiinta cum am eu nevoie de Securitate.

Luther, cat e el de eretic si de zevzec, a spus doua lucruri extraordinare: ca creatia autonoma e o cocota si ca nu exista adevar in afara de Biblie. Mie mi-a trebuit o viata intreaga ca sa aflu asta. El nu era asa batran cand a dibacit chestia asta, ca era calugar augustin… Mie mi-a trebuit o viata ca sa ma conving ca in afara de Biblie nu e nici un adevar.

Crestinismul nu e ideologie, ca atunci se aseamana cu marxismul. Religia e expresia unui mister trait, or ideologia e ceva construit. A fi cresti inseamna a cobori Absolutul la nivel cotidian.

Nimic nu poate inlocui crestinismul; nici toata cultura antica precrestina. Eu sunt de parere ca apogeul Europei nu e la Atena, ci in Evul Mediu, cand Dumnezeu umbla din casa in casa. Eu definesc stralucirea epocilor istorice in functie
de geniul religios al epocii, nu in functie de ispravi politice.

Iisus Hristos este eternitatea care puncteaza istoria.

In Evul Mediu s-a formulat de catre filozofii sireti teoria adevarului dublu: secundum fidem – adevarul dupa credinta si secundum rationem – adevarul dupa ratiune, ca sa aiba cale libera pentru filozofie. Adica sa rataceasca pana ii ia dracul… Ca poti, in filozofie, sa ratacesti pina devii nauc. Ce-au realizat filozofii prin autonomia lor? Nimic! N-au nici un adevar.

Intrebat fiind cum intelege gandirea, in forma pura sau in exemple, Nae Ionescu a raspuns: exemplele au fost lasate de Dumnezeu pe pamant pentru ca ideile sa fie sesizate senzorial si de prosti.

Liberatea omului e partea divina din el.

A fi lucid inseamna sa-ti dai seama perfect de limitele si neputintele tale. Luciditatea este o categorie dizolvanta. In masura in care Dumnezeu trebuie primit, si nu inteles, la Dumnezeu nu ai acces prin luciditate.

Fara nemurire si mantuire, libertatea e de neconceput. Omul, daca nu are in substanta lui ideea nemuririi si mintuirii, nu e liber. Seamana cu berbecul, cu capra, cu oaia…

Omul a depasit conditia de animal abia atunci cand in el a aparut ideea nemuririi, care nu trebuie confundata nici cu pemanenta speciei, nici cu conceptia estetica a gloriei.

Fara Dumnezeu omul ramane un biet animal rational si vorbitor, care vine de nicaieri si merge spre nicaieri. Si el ramane asa chiar daca este laureat al premiului Nobel sau maturator. Cand, unde si in ce scop a aparut el in calitatea asta de om? Daca se intreaba singur si nu e un zeu in dreptul casei care sa-i reveleze data inceputului, inseamna ca omul ramane un biet animal rational care vine de nicaieri si merge spre nicaieri.

Am devenit un ganditor crestin cand mi-am dat seama ca fara revelatie, fara asistenta divina, nu pot sti nici cine sunt, nici ce este lumea, nici daca are vreun sens sau nu, nici daca eu am vreun sens sau nu. Nu pot sti de unul singur. Cand mi-am dat seama ca fara Dumnezeu nu poti cunoaste sensul existentei umane si universale.

Cu cine ne comparăm când ne credem buni? La ce sistem de valori ne raportăm?

Din păcate, noi oamenii suferim de o versiune religioasă a Sindromului Celui mai Înalt Pigmeu (SCÎP). SCÎP se caracterizează prin faptul că un bărbat pigmeu matur, a cărui înălţime este de numai 1.5 m, se mândreşte că este mai înalt decât oricine altcineva. El se făleşte cu statura lui mare, dar face acest lucru numai pentru că se compară cu o cameră plină de pigmei, în care toţi sunt mai scunzi decât el. Îngâmfarea lui este aproape amuzantă: departe de a fi înalt, el este de-a dreptul mititel. Este doar cel mai înalt pigmeu! Noi păcătoşii suferim de acelaşi SCÎP, atunci când ne evaluăm şi ne considerăm buni. Departe de a fi buni, noi suntem buni numai într-o lume plină de pigmei morali şi cu spirit. De fapt, suntem răi de-a binelea.

Suntem cu adevărat oameni buni? Domnul Isus Cristos spune că păcatul ne afectează nu numai gândirea, dar şi dorinţele. Suntem cu adevărat oameni buni?

Desigur, mulţi oameni sunt amabili şi prietenoşi. Mulţi sunt cetăţeni care nu încalcă legea, au bune maniere, sunt politicoşi şi îţi vor întinde o mână de ajutor atunci când vei avea nevoie. Cunoaştem cu toţii persoane pentru care este ceva normal să se sacrifice pentru bunăstarea altora. Adesea îi numim buni pe aceşti oameni, şi mai ales atunci când îi comparăm cu alţii care înşală, mint, sunt violenţi sau dau dovadă de un egoism spectaculos. Fără-ndoială, este bine să fii amabil, prietenos, politicos şi să respecţi legea! Însă, această bunătate este limitată, o bunătate pe care am putea numi-o bunătate civică sau decenţă publică. Ea este rezultatul comparării oamenilor între ei. Chiar cetăţenii-model manifestă lăcomie, înşelăciune, îngâmfare şi lipsă de milă,invidie, ceartă, izbucniri de mânie şi multe altele de acest fel.

Cuvântul lui Dumnezeu ne învaţă să ne gândim la acest subiect al bunătăţii umane dintr-un punct de vedere fundamental diferit. Ea ne spune să trecem dincolo de bunătatea civică şi să luăm în calcul poziţia noastră înaintea unui Dumnezeu sfânt. De exemplu, cele Zece Porunci (Exod 20:1-17) cuprind atât instrucţiuni cu privire la obligaţiile noastre religioase faţă de Dumnezeu, cât şi instrucţiuni legate de comportamentul nostru moral pe acest pământ. Cu alte cuvinte, Dumnezeu ne-a dat standarde divine pentru închinare şi comportament. Deloc surprinzător, aceste standarde fixate de Dumnezeu sunt mult mai riguroase decât regulile etice de comportament îmbrăţişate de comunitatea noastră.

Noi, în mod tipic, măsurăm la orizontală pentru a determina dacă o persoană este bună. Adică, noi comparăm oameni cu oameni, sau evaluăm oamenii după standardele etice acceptate de comunitatea noastră. Comparaţiile noastre se desfăşoară la un nivel orizontal (sau legat de pământ). Însă Dumnezeu ne spune că trebuie să apreciem bunătatea vertical. Asta înseamnă că trebuie să ne măsurăm nu cu alţi oameni, ci cu instrucţiunile pe care Dumnezeu le-a dat din cer pentru pământ. Ca să evaluez cât sunt de bun trebuie să privesc în sus (vertical) şi să iau în calcul criteriile lui Dumnezeu. Care este aprecierea pe care ne-o face Dumnezeu atunci când ne măsoară potrivit criteriilor Lui? “Nu este niciun om neprihănit, niciunul măcar. Nu este niciunul care să aibă pricepere. Nu este niciunul care să caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu. Toţi s-au abătut şi au ajuns nişte netrebnici. Nu este niciunul care să facă binele, niciunul măcar.” (Romani 3:10-12)

Această chestiune devine mai clară atunci când înţelegem cum defineşte Biblia păcatul. Noi tindem să folosim acest cuvânt doar pentru comportamente greşite în mod spectaculos, precum crimă sau adulter. Dacă numai faptele rele cu profil înalt se califică drept păcat, mulţi dintre noi am putea conchide că nu ne facem vinovaţi de păcat. Însă Biblia nu defineşte păcatul în acest fel. Cuvântul lui Dumnezeu îl explică astfel: “Păcatul este fărădelege.” (1Ioan 3:4) Păcatul este orice neascultare faţă de oricare dintre legile lui Dumnezeu. Păcat este ori de câte ori facem ceva ce Dumnezeu ne-a spus să nu facem, păcat care se numeşte păcat cu bună-ştiinţă. Noi înfăptuim şi păcatul omiterii, atunci când ştim ce este bine, dar nu facem (Iacov 4:7). Păcat este şi atunci când nu ne închinăm lui Dumnezeu aşa cum ne-a învăţat şi cum merită. Păcatul are o dimensiune verticală (spre Dumnezeu) şi una orizontală (de la om la om). Atunci când eşuăm în slujirea lui Dumnezeu, comitem păcat, la fel şi atunci când nu Îl cinstim şi nu Îi aducem mulţumire (Romani 1:21). Păcat este atunci când violăm cerinţele lui Dumnezeu cu privire la atitudinea inimii noastre. Legile lui Dumnezeu se extind până la motivaţiile şi dorinţele inimii noastre, de aceea se cere sfinţenie în gândurile noastre şi nu doar în comportamentul exterior (Matei 5:21-48; Romani 8:5; Luca 6:43-46; Iacov 4:1-3).

Păcatul este mai mult decât o slăbiciune morală sau un handicap etic: el ne face morţi din punct de vedere spiritual. Aceasta înseamnă că inimile noastre (sau firea noastră) sunt corupte şi înclinate spre rău. Păcatul ne face orbi spiritual (Efeseni 2:1, 12). Păcatul exercită asupra noastră o putere care ne înrobeşte, ne ademeneşte şi ne domină. Voinţa noastră nu mai este liberă pentru a-I aduce plăcere lui Dumnezeu; ea este roabă păcatului, de vreme ce Isus a spus că “oricine săvârşeşte un păcat este rob al păcatului.” (Ioan 8:34; Romani 6:6-20, 7:14; Galateni 4:8) Păcatul ne înstrăinează şi ne desparte de Dumnezeu (Isaia 59:2; Coloseni 1:21). Păcatul rupe legătura dintre noi şi Creatorul nostru.

Oameni buni? După criteriul lui Dumnezeu, nu există oameni buni. Tocmai de aceea a fost nevoie de un Răscumpărător, de un Mântuitor care să ia asupra Lui povara păcatelor noastre! Jerfa lui Isus este umbrela sub care dobândim iertare, mântuire şi posibilitatea de a fi oameni liberi, oameni noi, oameni transformaţi! Transformarea aceasta înseamnă…metamorfoză!

Gândiţi-vă la omida urâtă care devine fluture!

Metamorfoza

Ion Minulescu – Cîntecul unui om

Ce-am fost candva azi nu mai sant…
Dar ce sunt azi imi pare rau
Ca n-am putut sa fiu mereu —
Acelasi cantaret cu chip de Sfant…
Cand am urat am fost iubit,
Cand am iubit am fost urat…
Si-n viata n-am cantat decat
Romanta Celui rastignit…
Tot ce-am sperat ramas-a vis,
Si-am dobandit ce n-am visat…
Dar ce-am fost ieri am si uitat —
Un titlu de volum nescris…
Si-azi, daca sunt un chip de Sfant,
Asa m-a vrut, pesemne, Dumnezeu —
Sa fiu tot altul… Si sa-l cant mereu
Pe cel ce-am fost candva, dar nu mai sunt…