Am auzit cu toţii exprimată ideea conform căreia omul este un actor care joacă un rol pe scena vieţii. Metaforic sună bine dar când viaţa însăşi devine o metaforă, asta poate fi extrem de păgubos. Viaţa cotidiană privită ca spectacol în care trebuie să îţi asumi o multitudine de roluri, în funcţie de situaţie, în funcţie de persoanele cu care vii în contact, în funcţie de interesul propriu, la asta mă refer. Când depune toate eforturile pentru a ascunde slăbiciunile şi nesiguranţa omul devine duplicitar. Scopul nu scuză mijloacele, mai ales că scopul este fără sens: de ce să ascundem slăbiciunile şi nesiguranţa de care, într-un fel sau altul, avem cu toţii parte tocmai pentru că suntem umani? Duplicitatea descoperită atrage dispreţul celorlalţi pe când, asumarea slăbiciunilor, a dozei de nesiguranţă pe care o ai şi canalizarea energiei spre a-ţi depăşi limitările, spre a deveni, a progresa, asta clădeşte respectul de sine ( nu vei mai fi nesigur ) şi atrage garantat şi durabil respectul şi aprecierea celorlalţi.
Frica de oameni, de ceea ce vor spune ei şi de felul în care te vor percepe duce la înclinaţia de a câştiga respect pe calea ilicită a duplicităţii.Numai că, şi în cazul acesta, frica de oameni se dovedeşte a fi o cursă, un laţ. O cursă în care dacă eşti prins trăieşti o viaţă inventată, un rol pe scena vieţii şi pierzi şansa de a fi ceea ce ar trebui să fii şi să faci ceea ce trebuie să faci!
Să susţii adevărul, să-l promovezi constituie astăzi un mare act de curaj, mai mult ca niciodată! Oare cîţi dintre noi nu au trecut prin situaţii în care au ştiut clar în mintea lor ce este adevărat, vrednic de cinste, ce este drept, curat, numai că atitudinile şi faptele nu au fost în concordanţă cu ceea ce au gândit!
Când ne privim în oglindă ne dăm seama cât de mult ne lipseşte curajul de a fi noi înşine, de a ne arăta aşa cum suntem, cu plusuri şi minusuri, imperfecţi dar perfectibili. Trist este că atunci când ne punem măşti consumăm mai toată energia şi ne rămâne extrem de puţină sau chiar deloc pentru investiţia în devenirea noastră, în a fi mai buni, mai înţelepţi, mai liberi.
Pastorul Ioan Bădeliţă pune o întrebare retorică binevenită:
