“Ce am făcut, Doamne, ce am făcut? Sunt terminat!”

Acestea, ne informează presa, sunt cuvintele rostite de Şerban Huidu. Tot presa ne informează că Şerban Huidu susţine că n-ar fi vorba despre vreo depăşire în curbă ci că adevărata cauză a accidentului ar fi un derapaj al maşinii sale din cauza carosabilului udat de lapoviţă. Nu şi-a mai putut controla Mercedesul şi aşa a ajuns pe contrasens izbind frontal Loganul, care circula regulamentar. Care este adevărul? Nu ştim.

Cauzele reale care au provocat accidentul le lăsăm a fi descoperite de cei abilitaţi. Cu toate că, nu puţini sunt cei care îşi doresc o vinovăţie evidentă pentru Huidu pentru că, în felul acesta, ar primi ceea ce merită, zic ei. De fapt, cred că strigă mai mult dorinţa de răzbunare din ei decât dorinţa de a ieşi adevărul la suprafaţă. Alţii consideră că deţin adevărul absolut în legătură cu evenimentul tragic în care a fost implicat Şerban Huidu, că este evident ce s-a întâmplat. Vinovat – declară ei. Să plătească! Prea şi-a bătut joc de toţi, prea s-a crezut… A intrat în conflict verbal Huidu cu mulţi dintre cei care nu au ştiut să aprecieze o emisiune de satiră. Este drept că uneori şi-dat şi el în petec şi urmărindu-l la TV nu am fost de acord cu atitudinea lui. Este drept şi că a spus, de cele mai multe ori, în spiritul satirei, a spus lucrurilor pe nume. Prea multe non – valori printre care oameni de televiziune sau aşa-zise vedete care apar pe sticlă! Prea multă lipsă de profesionalism, prea multă manipulare şi emisiuni de doi lei. Prea mult gunoi pe sticlă!

Cei care mediatizează astăzi ceea ce i s-a întâmplat lui Huidu şi familiei lui nu se mulţumesc doar  cu accidentul actual ci storc tot ce pot din istoricul tragediilor familiei Huidu, le aduc pe toate pe tapet acum. Nu doar atât, reamintesc, în mod tendenţios, declaraţia adresată paparazzilor cu ceva timp în urmă. Declaraţie care, având în vedere accidentul în care au murit trei oameni, îl pune pe Serban Huidu în pielea unei persoane malefice care omoară oameni cu bună ştiinţă. Unii comentatori ai ” nevinovatelor” articole apărute în presă, l-au numit pe Huidu criminal! Mă întreb, cum rămâne cu daunele morale provocate de ” nevinovatele” articole? Cum rămâne cu daunele emoţionale şi psihice pe care le pot provoca lui Huidu şi soţiei sale, copiilor lor?

Ieri am aflat despre accident prin intermediul posturilor de televiziune şi am rămas cu un gust amar, profund scârbită de modul în care este mediatizată la noi o tragedie. Pentru că asta este: o tragedie care i se poate întâmpla oricui!

Mă mai întreb şi cum rămâne cu daunele provocate minţii şi conştiinţei celor care privesc pe sticlă sau citesc presa? Cum rămâne cu daunele provocate caracterului individului care, prin modul mârşav de prezentare a faptelor, este aţâţat la ură prin ceea ce vede sau citeşte? Cum rămâne cu daunele provocate formării tinerei generaţii care priveşte la televizor sau citeşte în presă?

Nu mă pot abţine să nu mă întreb despre ce ar fi relatat televiziunile şi despre ce ar fi scris presa dacă nu le-ar fi “oferit”  Huidu material?! Eh, ar fi găsit ei altă tragedie despre care să relateze în stilul lor mârşav, lipsit de decenţă, lipsit de scrupule, lipsit de bun-simţ şi total lipsit de omenie!

” Ce am făcut, Doamne, ce am făcut? Sunt terminat!” – se tânguie Şerban Huidu. Să nu uităm că tânguirea lui poate să fie, la un moment dat, a fiecăruia dintre noi! Putem să trecem pe acolo, fiecare dintre noi, într-un fel sau altul!

Mă mai întreb dacă nu cumva, încet, încet ne dezumanizăm pierzându-ne compasiunea, omenia, în favoarea urii, a  judecăţii şi înfierării omului, semenului nostru aflat la necaz?

” Ce am făcut, Doamne, ce am făcut? Sunt terminat!”

Nu eşti terminat omule! E drept, treci printr-o situaţie extrem de dramatică. E drept că acum eşti extrem de confuz şi îndurerat. Este normal să îţi fie frică, să ai mustrări de conştiinţă, să… Dar nu eşti terminat! Chiar dacă asta simţi acum! Chiar dacă tot ce se vehiculează in media asta vrea să îţi transmită! Chiar dacă duşmanii te-au prins la colţ şi apasă-n rana ta!

Ai auzit vreodată de pace în mijlocul furtunii? Te-ai gândit vreodată că nimic bun sau rău din viaţa ta nu-i la întâmplare? Te-ai gândit vreodată la Dumnezeu? Poate că te-ai gândit la EL! Numai că sunt situaţii în care nu-i suficient să te gândeşti ci trebuie să-L cauţi! Când cauţi din toată inima găseşti! Când Îl găseşti pe EL dobândeşti şi pacea-n mijlocul furtunii!

Eu mă rog pentru tine şi familia ta!

Poveşti cu morminte văruite

M-am gândit că poate a venit vremea să încep să scriu poveşti! Cu titlul ” volumului “ a fost mai greu dar, până la urmă, l-am găsit: “Poveşti cu morminte văruite”. Să nu vă sperie titlul! Doar ştiţi deja că sunt poveşti!

Iată prima poveste. Vor urma şi altele!

 

“Vă daţi seama că aş face orice ca să îmi păstrez funcţia?!” – se auzi strigătul furios  al pastorului. Ce era dincolo de aceste cuvinte? Disperare,enorm de multă disperare. Nu vă grăbiţi a începe să îi plângeţi de milă.Se făcea vinovat de fiecare dintre acuzele care i se aduceau. Nu vă grăbiţi nici să învinuiţi de lipsă de dragoste şi îngăduinţă pe cei care îi erau acuzatori. De cinsprezece ani, dumnealui, pastorul, aplica metode tiranice de conducere. Abuzul spiritual şi manipularea  erau tehnicile de bază în conducere. Dacă cineva îndrăznea să exprime ce gândeşte era abordat imediat, anchetat, tras la răspundere, terorizat psihic de nu mai rămânea prea multă vlagă-n el, săracu`.Dacă era vreunu mai rezistent la această abordare, era aplicat planul doi care se baza pe tehnica defăimării. Îşi făcuse dumnealui o trupă cu care cânta , pe la chiolhanuri, aria defăimării din marea operă a calomniei, al cărei compozitor era.

Era priceput taaaaaaare şi pe ceilalţi îi considera inapţi, pentru că doar el făcea totul în biserică.Şi cateheză, şi studiu cu tinerii, cu familiile tinere etc. Nu delega responsabilităţi tocmai pentru că era avid de control .Predica doar el, alţii rar treceau pe la amvon. Avea o vorbă, pe care i-a spus-o tăios şi unui tânăr chemat la un moment dat de comitetul bisericii să se ocupe de grupa de tineri: “ Nimeni, inafară de mine, nu  va da învăţătură în biserica asta!” În plus, i-a spus tânărului în cauză: “ Atât iţi dau voie să faci: programul de sărbători cu tinerii, apoi o ştergi de-aici.” Era avid de control pentru că era avid de putere, pentru că era nesigur,trăind  mereu cu teama că cineva i-ar putea uzurpa funcţia!

Problema mare pe care au descoperit-o cei care i-au fost apropiaţi era că mai nimic din ceea ce predica nu avea acoperire în viaţa dumnealui! Predica despre dragoste, iertare, despre a nu face diferenţe între oameni, despre slujire… Vorbea despre multe dar, nu trăia ce vorbea! Era maestru în a mima dragostea, iertarea etc. Era maestru în a-i atrage pe cei slabi cu duhul de partea lui. Încă este maestru în a-i manipula pe aceştia. A alcătuit o adevărată armată din ei, armată care-i gata să îi sară în apărare, acum când, în sfârşit, este tras la răspundere pentru faptele lui, pentru metodele greşite folosite, pentru faptul că a demolat relaţii, a demolat suflete! Îi aţâţă pe unii împotriva altora, rupe Biserica în două decât să aleagă calea pocăinţei, recunoscându-şi greşelile. A predicat mereu despre pocăinţă dar pentru ceilalţi!

Da, se pare că este în stare să facă orice pentru a-şi păstra funcţia!

Un semnal de alarmă, un îndemn la trezire…

Ceea ce, întru Adevăr, contează

 de Ovidiu Hurduzeu

Pentru a ieşi din criza actuală este nevoie să distrugem, unul câte unul, idolii şi tabuurile lumii contemporane. Astăzi nu ne mai închinăm la copaci – deşi ecologiştii radicali au regresat către animismul tribal – ci la fantasmele unei lumi artificiale, de la idolii consumismului la cei ai sclaviei corporatiste. Am sacralizat secularismul, confortul, tehnologia, virtualul şi abstractul. Pe toate canalele ni se tot vorbeşte de raţiune, responsabilitate, tehnologie, eficienţă, „spirit ştiinţific“ pentru a se ascunde faptul că trăim într-un univers absurd, un Matrix satanic unde la tot pasul ne lăsăm vrăjiţi de noi şi noi demoni. Pe 3 mai 1961, Hruşciov îl avertiza pe Abdel Nasser: „Cu toată seriozitatea, vreau să-ţi spun: comunismul este sacru“. O frază pe care a repetat-o în diferite ocazii. Brejnev declara pe 28 octombrie, 1971: „Pentru un comunist sovietic tot ceea ce este legat de viaţa, activitatea şi numele lui Lenin este sacru“. Tot sacru este şi capitalismul pentru un ideolog al neoconservatorismului precum Michael Novak; marea corporaţie, consideră Novak, ar trebui privită într-o lumină teologică întrucât ea reprezintă „vocaţia sobornicească în activitatea economică“ iar „în cadrul lumii seculare, este cea mai apropiată de biserică“. Nu mai amintim „technozele“ care sacralizează spaţiul virtual, gadgeturile idolatrizate din viaţa de zi cu zi, aparenţele impuse cu evidenţa adevărului din gândirea şi stilul de viaţă ale omului modern.
Dacă lumea idolatră în care trăim ar fi rece, pur tehnică, exterioară nouă, ar fi uşor de învins. Din păcate, cartea de credit, computerul, automobilul, telefonul mobil, mall-ul, „cariera profesională“, reţeaua de socializare, „creşterea PIB-ului“ nu sunt instrumente neutre cu valoare utilitară, ci idoli. Mii şi mii, uniţi într-un angrenaj socio-economic şi cultural. O treime idolatră, „Bani, Tehnologie, Confort“ domină relaţiile interpersonale păstorite odinioară de Biserica lui Iisus. Ca orice idol, triada demonică îşi arogă o realitate de sine stătătoare, o valoare intrinsecă şi mai ales o putere autonomă. Şi pretinde a fi ceea ce nu este.

Accesaţi   http://atreiafortaromaniaprofunda.blogspot.com/2011/01/ceea-ce-intru-adevar-conteaza.html  pentru articolul complet.

Fumuri în spatele… perdelei de fum

Am citit un articol postat pe gândeşte.org  http://gandeste.org/politica/arta-%E2%80%9Eperdelei-de-fum%E2%80%9D-%C8%99i-milogeala-%E2%80%9Eviteazului%E2%80%9D/14320 şi am fost realmente provocată să  adun judecăţi emise pe parcurs de mintea mea, să le pun laolaltă şi să le prelucrez… gândind. Am mai găsit acolo afirmaţii cărora mă simt datoare să le ofer o alternativă ( cu tot respectul cuvenit, bineînţeles).

Cuvintele germanilor nu fac decât să ne repună cu picioarele pe pământ. Asta nu-i rău deloc pentru că poate să aducă ceva autoevaluare şi poate ceva schimbare. Prea suntem plini de fumuri şi, ce este mai ridicol, fără motiv. Prin faptul că nu am fost acceptaţi în spaţiul Shengen am fost “puşi la respect” adică acolo unde ne este locul. Sinceri să fim, o meritam: nu am ştiut să fim demni, nu am ştiut să fim oneşti, nu am ştiut să ne respectăm. Am renunţat adesea la demnitatea noastră, la convingerile noastre, la identitatea naţională… doar ca să fim acceptaţi! Culmea este că nici măcar nu am avut inteligenţa să facem, la momentul oportun, o evaluare ca să ne dăm seama dacă avem nevoie de acceptarea respectivă. A fost atât de important pentru noi să fim acceptaţi incât am ajuns să uităm de propriul interes. Am sacrificat interesele naţiei de dragul de a fi cu mulţimea, de dragul de a fi in trend. Acum suportăm consecinţele: jucăm cum ne cântă alţii şi suportăm dispreţul lor voalat.

Incă ceva: ne-am dorit aşa mult să fim acceptaţi dar nu am avut inteligenţa să facem eforturi ca să merităm acceptarea! Doar am făcut manevra şmecherului care apelează la „arta milogelii” ca să primească ceva. Ei bine, asta a creat o imagine cu adevărat degradantă care poate că le-a provocat şi dezgust celor care au spus: “ Shengen Nicht!”

Complexul de inferioritate nu este specific national ci a devenit un specific al clasei politice pe care am ales-o să ne reprezinte. La noi, cu ceva excepţii, cei care au ales cariera politică au fost oportuniştii ( nu avem de ce să ne mirăm deci, de numărul mare al autostopiştilor politici), parveniţii, şmecherii…

Să nu ne mirăm deci că, pentru clasa politică din România, primează interesul personal şi nu interesul naţiei!

Nu aş vrea să cădem victime ale strategiei perdelei de fum. Avem vina noastră ca popor, pentru că am fost comozi, leneşi, ignoranţi. A fost mai comod să lăsăm pe alţii să gandească pentru noi, mai comod să ne amăgim cu gândul că ne vor binele, că ştiu ei ce fac… Poate nu ne-am priceput dar, nici nu am vrut să ne informăm, să invăţăm ca să devenim pricepuţi. Asta este clar ignoranţă! Pentru asta nu există scuze! Ignoranţa este cauza principală a faptului că suntem manipulaţi într-un mod atât de grosolan!

Mă intreb: Oare când am încetat să mai gândim, noi românii? sau, poate mai bine spus: Oare când am început să ne înstrăinăm atât de mult unii de alţii încât ne-am pierdut capacitatea de a gândi împreună, de a lua decizii, de a lua atitudine impreună?

Declarația actualului ministru de externe (Th. Baconschi) în ultima lui carte: „Atitudinea noastră de cerșetori în tinda lui Dumnezeu e deja cunoscută, odioasă și jenantă”  se potriveşte contextului articolului menţionat la început dar nu mi se pare deloc interesantă ci este o dovadă a ignoranţei dumnealui. Fiecare dintre noi avem o anume doză de ignoranţă, într-un domeniu sau altul. Nu pot admite însă ignoranţa vis a vis de relaţia personală cu Dumnezeu, relaţie de care depinde însăşi viaţa! Nu putem fi “cerşetori in tinda lui Dumnezeu”, nu pentru asta ne-a creat; El nu este odios, nu ne pune in situaţii jenante…am fost creaţi pentru demnitate. Asadar, cine vrea să probeze validitatea acestor ultime afirmaţii, să se informeze şi… să gândească!