Din păcate, noi oamenii suferim de o versiune religioasă a Sindromului Celui mai Înalt Pigmeu (SCÎP). SCÎP se caracterizează prin faptul că un bărbat pigmeu matur, a cărui înălţime este de numai 1.5 m, se mândreşte că este mai înalt decât oricine altcineva. El se făleşte cu statura lui mare, dar face acest lucru numai pentru că se compară cu o cameră plină de pigmei, în care toţi sunt mai scunzi decât el. Îngâmfarea lui este aproape amuzantă: departe de a fi înalt, el este de-a dreptul mititel. Este doar cel mai înalt pigmeu! Noi păcătoşii suferim de acelaşi SCÎP, atunci când ne evaluăm şi ne considerăm buni. Departe de a fi buni, noi suntem buni numai într-o lume plină de pigmei morali şi cu spirit. De fapt, suntem răi de-a binelea.
Suntem cu adevărat oameni buni? Domnul Isus Cristos spune că păcatul ne afectează nu numai gândirea, dar şi dorinţele. Suntem cu adevărat oameni buni?
Desigur, mulţi oameni sunt amabili şi prietenoşi. Mulţi sunt cetăţeni care nu încalcă legea, au bune maniere, sunt politicoşi şi îţi vor întinde o mână de ajutor atunci când vei avea nevoie. Cunoaştem cu toţii persoane pentru care este ceva normal să se sacrifice pentru bunăstarea altora. Adesea îi numim buni pe aceşti oameni, şi mai ales atunci când îi comparăm cu alţii care înşală, mint, sunt violenţi sau dau dovadă de un egoism spectaculos. Fără-ndoială, este bine să fii amabil, prietenos, politicos şi să respecţi legea! Însă, această bunătate este limitată, o bunătate pe care am putea numi-o bunătate civică sau decenţă publică. Ea este rezultatul comparării oamenilor între ei. Chiar cetăţenii-model manifestă lăcomie, înşelăciune, îngâmfare şi lipsă de milă,invidie, ceartă, izbucniri de mânie şi multe altele de acest fel.
Cuvântul lui Dumnezeu ne învaţă să ne gândim la acest subiect al bunătăţii umane dintr-un punct de vedere fundamental diferit. Ea ne spune să trecem dincolo de bunătatea civică şi să luăm în calcul poziţia noastră înaintea unui Dumnezeu sfânt. De exemplu, cele Zece Porunci (Exod 20:1-17) cuprind atât instrucţiuni cu privire la obligaţiile noastre religioase faţă de Dumnezeu, cât şi instrucţiuni legate de comportamentul nostru moral pe acest pământ. Cu alte cuvinte, Dumnezeu ne-a dat standarde divine pentru închinare şi comportament. Deloc surprinzător, aceste standarde fixate de Dumnezeu sunt mult mai riguroase decât regulile etice de comportament îmbrăţişate de comunitatea noastră.
Noi, în mod tipic, măsurăm la orizontală pentru a determina dacă o persoană este bună. Adică, noi comparăm oameni cu oameni, sau evaluăm oamenii după standardele etice acceptate de comunitatea noastră. Comparaţiile noastre se desfăşoară la un nivel orizontal (sau legat de pământ). Însă Dumnezeu ne spune că trebuie să apreciem bunătatea vertical. Asta înseamnă că trebuie să ne măsurăm nu cu alţi oameni, ci cu instrucţiunile pe care Dumnezeu le-a dat din cer pentru pământ. Ca să evaluez cât sunt de bun trebuie să privesc în sus (vertical) şi să iau în calcul criteriile lui Dumnezeu. Care este aprecierea pe care ne-o face Dumnezeu atunci când ne măsoară potrivit criteriilor Lui? “Nu este niciun om neprihănit, niciunul măcar. Nu este niciunul care să aibă pricepere. Nu este niciunul care să caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu. Toţi s-au abătut şi au ajuns nişte netrebnici. Nu este niciunul care să facă binele, niciunul măcar.” (Romani 3:10-12)
Această chestiune devine mai clară atunci când înţelegem cum defineşte Biblia păcatul. Noi tindem să folosim acest cuvânt doar pentru comportamente greşite în mod spectaculos, precum crimă sau adulter. Dacă numai faptele rele cu profil înalt se califică drept păcat, mulţi dintre noi am putea conchide că nu ne facem vinovaţi de păcat. Însă Biblia nu defineşte păcatul în acest fel. Cuvântul lui Dumnezeu îl explică astfel: “Păcatul este fărădelege.” (1Ioan 3:4) Păcatul este orice neascultare faţă de oricare dintre legile lui Dumnezeu. Păcat este ori de câte ori facem ceva ce Dumnezeu ne-a spus să nu facem, păcat care se numeşte păcat cu bună-ştiinţă. Noi înfăptuim şi păcatul omiterii, atunci când ştim ce este bine, dar nu facem (Iacov 4:7). Păcat este şi atunci când nu ne închinăm lui Dumnezeu aşa cum ne-a învăţat şi cum merită. Păcatul are o dimensiune verticală (spre Dumnezeu) şi una orizontală (de la om la om). Atunci când eşuăm în slujirea lui Dumnezeu, comitem păcat, la fel şi atunci când nu Îl cinstim şi nu Îi aducem mulţumire (Romani 1:21). Păcat este atunci când violăm cerinţele lui Dumnezeu cu privire la atitudinea inimii noastre. Legile lui Dumnezeu se extind până la motivaţiile şi dorinţele inimii noastre, de aceea se cere sfinţenie în gândurile noastre şi nu doar în comportamentul exterior (Matei 5:21-48; Romani 8:5; Luca 6:43-46; Iacov 4:1-3).
Păcatul este mai mult decât o slăbiciune morală sau un handicap etic: el ne face morţi din punct de vedere spiritual. Aceasta înseamnă că inimile noastre (sau firea noastră) sunt corupte şi înclinate spre rău. Păcatul ne face orbi spiritual (Efeseni 2:1, 12). Păcatul exercită asupra noastră o putere care ne înrobeşte, ne ademeneşte şi ne domină. Voinţa noastră nu mai este liberă pentru a-I aduce plăcere lui Dumnezeu; ea este roabă păcatului, de vreme ce Isus a spus că “oricine săvârşeşte un păcat este rob al păcatului.” (Ioan 8:34; Romani 6:6-20, 7:14; Galateni 4:8) Păcatul ne înstrăinează şi ne desparte de Dumnezeu (Isaia 59:2; Coloseni 1:21). Păcatul rupe legătura dintre noi şi Creatorul nostru.
Oameni buni? După criteriul lui Dumnezeu, nu există oameni buni. Tocmai de aceea a fost nevoie de un Răscumpărător, de un Mântuitor care să ia asupra Lui povara păcatelor noastre! Jerfa lui Isus este umbrela sub care dobândim iertare, mântuire şi posibilitatea de a fi oameni liberi, oameni noi, oameni transformaţi! Transformarea aceasta înseamnă…metamorfoză!
Gândiţi-vă la omida urâtă care devine fluture!
