În cartea sa, „Onest cu Dumnezeu”, Bill Hybels scrie:” Eşti autentic atunci când cuvintele tale se potrivesc cu acţiunile tale şi valorile pe care le afirmi sunt aceleaşi cu lucrurile care au prioritate în viaţa ta. Nu eşti autentic atunci când afirmi că eşti un anume om dar viaţa ta dovedeşte că eşti un altfel de om.”
În general, autentic înseamnă conform cu adevărul, conform cu realitatea, demn de crezut. În particular, când se face referire la o persoană, în plus, autentic înseamnă sincer, onest.
Sinceritatea este recunoscută de toţi ca fiind o valoare importantă dar este din ce în ce mai rar întâlnită.De ce? Mai întâi pentru că a fi direct şi sincer este uneori taxat de societate. Când eşti sincer spunând lucrurilor pe nume, spunând rău la ce este rău, luând atitudine atitudine împotriva a ceea ce nu este conform cu adevărul, vei fi etichetat, marginalizat. Ca fraier este etichetat cel care exprimă ce simte, ce gândeşte, cel care este politicos, manierat, cu bun-simt. A ajuns societatea sa să afirme verbal valori pe care însă le infirmă prin fapte. Nici nu-i de mirare că este din ce în ce mai rară sinceritatea!
Să fii sincer presupune să mergi împotriva curentului, necesită mult curaj şi, ar spune unii, o anume doză de nebunie.Este considerat o nebunie faptul de a fi de acord cu un lucru pe care toţi îl comentează ţn mod negativ, să îţi exprimi convingerile dacă acestea nu sunt în acord cu ceea ce crede majoritatea, mulţimea. Este aşa de mare dorinţa de a obţine aprobarea celorlalţi , de a fi acceptaţi, integraţi…este aşa de mare teama de respingere…Iată de ce s-a dezvoltat mult spiritul de turmă, oameni care chiar dacă gândesc şi simt altfel, se asociază cu mulţimea pierzându-şi propria identitate. Asta nu înseamnă nicidecum demnitate, nici caracter, nici respect pentru tine însuţi!
Este lipsă de respect pentru propria persoană să acţionezi în dezacord cu ceea ce simţi şi gândeşti în realitate. Este lipsă de caracter când renunţi la sinceritate în favoarea minciunii. Dacă vrem să fim oameni de caracter trebuie să alegem adevărul.
Demnitatea presupune mai întâi a fi sincer cu tine. Să te accepţi aşa cum eşti, să îţi identifici plusurile şi minusurile, să accepţi eşecurile, să te străduieşti să depăşeşti, să schimbi ceea ce nu este bine. Sinceritatea cu noi înşine este baza de la care trebuie să pornim. Apoi sinceritatea cu cei din jur. Însă să fii sincer nu presupune să spui tot ce îţi trece prin minte, tot ce simţi, să te manifeşti cum îţi vine. Autocontrolul este o calitate care trebuie să meargă mână în mână ci sinceritatea. Discernământul trebuie de asemenea să o însoţească, tactul, grija pentru ceilalţi. Există un bun-simţ al sincerităţii şi bune maniere legate de ea.
Este o realitate că adevărul doare; doare pentru că nu este comod pentru nimeni să audă lucruri neplăcute despre sine, despre cei dragi, despre situaţii în care se află. Nu esate plăcut să iasă la iveală lucruri ascunse îndelung cu multă grijă. Dar, tocmai pentru că ştim cât ne doare pe noi înşine adevărul, ar trebui să fim atenţi cum îl spunem celorlalţi! Delicat, cu preocupare şi respect pentru sentimentele lor! Dacă lipsa de sinceritate poate să aibă rezultate dezastruoase, în aceeaşi măsură, sinceritatea fără discernământ poate să producă daune. Aşadar, când trebuie să spunem un adevăr neplăcut, putem încerca să îl „îndulcim” rostind mai întâi cuvinte de apreciere, putem să alegem momentul potrivit,cuvintele potrivite, locul potrivit pentru a-l spune. Nu poţi, nu este permis, pur şi simplu să îi arunci în faţă cuiva adevăruri neplăcute despre sine. Sunt şanse foarte mari ca acea persoană să te antipatizeze mai apoi, să pierzi definitiv relaţia cu ea. Să spunem şi că doar atunci când eşti într-o relaţie de prietenie apropiată cu o persoană poţi să rosteşti adevăruri neplăcute despre sine( delicat însă). Este lipsă de bun-simţ să spui cuiva eşti aşa şi aşa, să îi pui pe tapet defectele.
Sunt unii care nu ţin cont decât de ei înşişi şi, fără să îşi dea seama, arată aceasta când afirmă: „Domnule, eu sunt sincer, întotdeauna spun ce gândesc.” Să spui oricând, oricui, fără discernământ tot ce gândeşti este lipsă de bune maniere.
Pentru a avea relaţii bune cu cei din jur trebuie să fim pregătiţi să dăm dovadă de sinceritate dar, cu măsură şi bun-simţ! Asta nicidecum nu este duplicitate!
Sinceritatea nu înseamnă să vorbeşti oricui despre defectele tale, despre problemele tale, despre aspectele intime ale vieţii tale sub pretextul: „Cine mă place, mă place aşa cum sunt!”. Există lucruri despre care se vorbeşte şi lucruri despre care nu se vorbeşte, lucruri care se spun şi lucruri care nu se spun. Alegerea în acest sens ar trebui să ne-o dicteze tot bunul-simţ. O atitudine echilibrată se referă la a nu ne pune măşti încercând din răsputeri să părem ce nu suntem dar nici să dezvăluim ce nu ar trebui despre noi. Sinceritatea presupune o anume vulnerabilitate tradusă prin a permite celorlalţi să ne descopere aşa cum suntem, cu plusuri şi minusuri, imperfecţi dar perfectibili!
Mai mult despre sinceritate îmtr-o postare viitoare…
