Mai există dascăli

Am avut o discutie frumoasă zilele trecute cu un tânăr care a absolvit clasa a-Xl-a. Un tânăr deosebit care este unul dintre delegaţii de tineret ai României la ONU, mandatul 2011- 2012. L-am întrebat cum a ajuns la această performanţă şi, printre altele, mi-a vorbit despre profesori ai lui, oameni extraordinari care l-au susţinut, l-au incurajat, l-au ghidat. Mi-a vorbit tânărul respectiv despre profesori care i-au fost modele.

 Mi-a fost imposibil sa nu mă duc cu gândul la atâtea articole şi comentarii de pe net care făceau referire la deficienţele sistemului românesc de învăţământ, la slaba pregătire şi prestaţie ale profesorilor…şi multe altele, negative…

Mereu am ripostat afirmând convingerea că, pe ici pe colo, mai există oameni dedicaţi care işi fac meseria cu pasiune şi responsabilitate. M-am bucurat să aud, de la un elev al lor, despre ei, că mai există…

Am avut la rândul meu dascăli de valoare de la care am avut şansa să învăt inclusiv ce ănseamnă să fii dascăl. Nu spun profesor, pentru că a fi dascăl are o mai mare încărcătură de semnificaţii!

Pe un blog vestit, un stimabil domn vestit lansa cândva o întrebare care suna aproximativ aşa : Profesoratul este o meserie, o vocaţie ?

Întrebarea era una bine pusă ! Iată care este răspunsul meu la ea :

Profesoratul este o meserie pe care ar trebui să o practice doar cei care au vocaţie pentru ea! Vocaţia dascălului trebuie sa includă, pe langă aptitudinile atât de necesare, o mare pasiune pentru oameni, pentru formarea lor. Un dascăl modelează destine, iar asta presupune nu doar să transmiti informatia aferentă materiei pe care o predai! Presupune să preţuiesti elevii, să ii respecţi, să îi iubeţti, să îţi pese! Când toate acestea le ai, inclusiv metodele pe care le foloseşti vor fi, in consecinţă, unele care te vor apropia de ei iar ei vor dori să înveţe de la tine, te vor aştepta cu nerăbdare şi vor învăţa cu plăcere.

 Să nu uităm caracterul unui dascăl: elevii privesc la el, işi doresc un model! Noi trebuie sa fim modele de trăire pentru ei! Actul didactic înseamnă ucenicie, sau ar trebui să însemne, indiferent despre care profesor vorbim!

Profesorul trebuie să înveţe mereu, să caute mereu metode noi pentru a transmite eficient informaţia dar şi moduri cât mai eficiente de a influenţa pozitiv pe elevi in devenirea lor ca oameni oameni!

Despre profesorii care au investit timp, emoţii, sfaturi, îndrumări, cărora le-a păsat de omul-elev, despre aceştia, ei elevii, işi amintesc cu drag chiar şi atunci când copiii lor au ajuns elevi!

Un ultim gând : în zadar deţinem informaţia şi suntem « honoris causa » dacă nu ştim cum să ne facem înţeleşi de cei cărora le predăm la şcoală. Îmi amintesc şi acum, spusele unei doamne profesor din facultate : « Dacă nu veti şti cum să ”coborâţi” ce ştiţi, cunoştinşele voastre, la nivelul de întelegere al elevului, niciodată nu veţi fi buni dascăli! »

Concluzia pe care o trag :

Dacă nu ne-am propus, prin ceea ce ştim şi prin ceea ce suntem, să influenţăm destine, să ne lăsăm de meserie pentru că nu avem vocaţie pentru ea!

Moda… bat-o vina!

Domnul Cezar Preda, vicepreşedinte PDL, a declarat, într-o conferinţă de presă, că are în lucru un proiect care prevede obligativitatea uniformelor şcolare pentru clasele I-VIII. Nu un costum identic în toate unităţile de învăţământ, ci fiecare şcoală în parte îşi va stabili tipul de uniformă. Pe baza acestei ştiri s-au făcut multe comentarii, unele pro, altele contra.

Dacă bine îmi amintesc, imediat ce am devenit ” liberi”, printre primele măsuri importante care au crezut minţile noastre luminate că se impun, au fost trecerea la cinci zile de lucru pe săptămână şi renunţarea la uniforme.Au mai fost şi altele, bineînţeles.

Dacă tot bine îmi amintesc, atunci stimabilii dascăli nu au fost de acord cu renunţarea la uniforme dar, în ciuda argumentelor aduse, uniformele au dispărut. Bucuria elevilor, mai ales a elevelor! Cât despre părinţi, în mare parte, nu prea s-au bucurat dumnealor( din varii motive).

Ce s-a mai întâmplat de atunci încoace cred că ştim cu toţii(sau poate nu?)!

Moda bat-o vina! Elevele, săracele de ele, nu au avut “pregătirea” necesară ca să înţeleagă că a ţine morţiş să fii la modă înseamnă snobism, că nu neapărat tot ce este la modă te şi reprezintă sau iţi stă bine.Nu au avut posibilitatea, săracele, nici măcar să înţeleagă faptul că la spectacol te îmbraci într-un fel, la discotecă în alt fel iar la şcoală în alt altfel!

Problema este că nu au dobândit pregătirea necesară, nici măcar minimă, în anii muuuuuuulţi care s-au scurs de atunci până acum!

Un minim efort pentru clădirea personalităţii, o minimă educare a simţului estetic precum şi o minimă educaţie a bunului simţ ar fi putut exclude, cu succes, anumite situaţii ( pe care nu le categorisesc, judecaţi singuri ). Mamele îşi trimit băieţii la şcoală şi ei, “săracii”, vin acasă ameţiţi şi fără prea multe cunoştinţe acumulate pentru că au fost distraşi de peisajul care se ivea în zona dintre marginea de jos a bluzei scurte si marginea de sus a taliei joase de la blugii colegelor aşezate în băncile din faţa lor(când elevele, săracele,stau aşezate, peisajul devine destul de vast)! Unde mai  pui că băieţii rămân ameţiţi timp îndelungat, nu trece cu una cu două, mai ales dacă eşti expus permanent! O, dar câte drame şi în cazul domnilor profesori care, şi dumnealor, săracii, în preumblările dinspre spatele clasei printre bănci, au privirile agresate şi interiorul răscolit de imaginea atât de multor peisaje de genul celor mai sus menţionate! Au fost cazuri destule când anumiţi domni profesori nu s-au putut abţine să nu pipăie peisajul! Cât despre doamnele profesoare, unele s-au simţit profund umilite de faptul că unele eleve vin la şcoală mai bine imbrăcate decât dumnealor iar o femeie care se simte umilită, ştim cu toţii cam de ce este în stare, mai ales dacă are în mână instrumentul puterii. Alte doamne dascăl au tunat şi au fulgerat cu invective, altele cu insistente apeluri la decenţă şi bun simţ. Numai că, după ce le-a luat valul, fetele parcă nu mai auzeau nimic şi nu le mai păsa de nimeni şi nimic!

Nu ştiu să vă spun cam care era gradul de atenţie a părinţilor asupra propriilor odrasle! Pot doar să vă spun ce am auzit cu urechile mele ( pleonasm intenţionat ), şi anume, o mamă care spunea, referitor la fiica dumneaei:” Care-i problema? Are fata ce arăta! Las-o dom`le să arate.”

Acum, să nu fiţi cumva absurzi să îmi pretindeţi să ştiu şi dacă se referea la ce are în cap, la ce este în interior sau… la cu totul altceva!