Duplicitatea a devenit un mod de viaţă unanim acceptat în multe societăţi.
Duplicitatea care este practicată pentru a aduce avantaje dar care devine o grea povară când rămânem singuri cu noi înşine sau când ne privim în oglindă.
Când ne privim în oglindă ne dăm seama cât de mult ne lipseşte curajul de a fi noi înşine, de a ne arăta aşa cum suntem, cu plusuri şi minusuri, imperfecţi dar perfectibili. Trist este că atunci când ne punem măşti consumăm mai toată energia şi ne rămâne extrem de puţină sau chiar deloc pentru investiţia în devenirea noastră, în a fi mai buni, mai înţelepţi, mai liberi.
Demnitatea este calitatea de a fi demn iar a fi demn înseamnă a fi corect, a fi vrednic de respect, a fi respectabil. Ce se întâmplă când nu suntem noi înşine, când schimbăm măşti în funcţie de situaţie, când suntem duplicitari? Ce se întâmplă când suntem astfel şi ne privim în oglindă sau ne privim sub reflectorul propriei conştiinţe? Ne dăm seama că nu ne mai respectăm pe noi înşine, ne-am pierdut demnitatea “în proprii ochi”.Iar când duplicitatea noastră este descoperită de ceilalţi, ne-am pierdut demnitatea şi “în ochii lor”.
Este de la sine înţeles că este o dovadă de politeţe, de respect pentru celălalt, cînd alegi să nu îl minţi dându-te drept altul decât eşti, înşelându-i încrederea. Evident, duplicitatea este lipsită de bune maniere!
Am auzit cu toţii exprimată ideea conform căreia omul este un actor care joacă un rol pe scena vieţii. Metaforic sună bine dar, când viaţa însăşi devine o metaforă asta poate fi extrem de păgubos. Viaţa cotidiană privită ca spectacol în care trebuie să îţi asumi o multitudine de roluri, în funcţie de situaţie, în funcţie de persoanele cu care vii în contact, în funcţie de interesul propriu, la asta mă refer. Când depune toate eforturile pentru a ascunde slăbiciunile şi nesiguranţa omul devine duplicitar. Scopul nu scuză mijloacele, mai ales că scopul este fără sens: de ce să ascundem slăbiciunile şi nesiguranţa de care, într-un fel sau altul, avem cu toţii parte tocmai pentru că suntem umani? Duplicitatea descoperită atrage dispreţul celorlalţi pe când, asumarea slăbiciunilor, a dozei de nesiguranţă pe care o ai şi canalizarea energiei spre a-ţi depăşi limitările, spre a deveni, a progresa, asta clădeşte respectul de sine ( nu vei mai fi nesigur ) şi atrage garantat şi durabil respectul şi aprecierea celorlalţi.
Frica de oameni, de ceea ce vor spune ei şi de felul în care te vor percepe duce la înclinaţia de a câştiga respect pe calea ilicită a duplicităţii.Numai că, şi în cazul acesta, frica de oameni se dovedeşte a fi o cursă, un laţ. O cursă în care dacă eşti prins trăieşti o viaţă inventată, un rol pe scena vieţii şi pierzi şansa de a fi ceea ce ar trebui să fii şi să faci ceea ce trebuie să faci!
Frica de oameni stă în spatele unei alte laturi a duplicităţii care inăbuşă adevărul de teama consecinţelor. Să susţii adevărul, să-l promovezi constituie astăzi un mare act de curaj, mai mult ca niciodată! Oare cîţi dintre noi nu au trecut prin situaţii în care au ştiut clar în mintea lor ce este adevărat, vrednic de cinste, ce este drept, curat, numai că atitudinile şi faptele nu au fost în concordanţă cu ceea ce au gândit! Sau poate că au ales tăcerea care a muşamalizat urâtul, gunoaiele, mizeria. Numai că mizeria, oricât ai acoperi-o, râmâne tot mizerie! Nu-i faci vreun serviciu încercând să o ascunzi, dimpotrivă, ajunge să duhnească mai rău! În felul acesta compromisul de dragul păcii şi aşa-zisa dragoste care “acoperă” o sumedenie de păcate îmbracă haina duplicităţii.
Dincolo de duplicitatea care are în spate frica, instinctul de conservare şi dorinţa de protejare, este o alta, programată, calculată, motivată de egoism, de vanităţi şi interese personale, de dorinţa de mărire, de a fi în centrul atenţiei. Duplicitatea calculată atrage în cursă cu scopul de a prinde în laţ şi a manipula. Masca ei este bine gândită, calculată în aşa manieră încît să fie cât mai credibilă, să poată induce în eroare cât mai bine. Oamenii care o practică par aproape perfecţi, par frumoşi pe dinafară. Inăuntru sunt însă găunoşi tocmai pentru că orgoliile erodează, la fel erodează egoismul şi eforturile de a poza mereu în omul perefect.
Ce este mai grav este că duplicitatea, de orice fel, erodează relaţii şi erodează comunitatea. Nu-i de mirare, cu atît de multă prefăcătorie în jur, că oamenii nu mai au încredere unii în alţii. Iar dacă nu au încredere, nici nu se respectă unii pe alţii. Nu le mai pasă unii de alţii, se retrag în carapace, se ascund.
Indiferent de cauzele care stau în spatele duplicităţii noastre, nu suntem victime, suntem vinovaţi. Vinovaţi că nu am rămas credincioşi adevărului, că nu am rămas credincioşi valorilor reale. Avem însă şansa de a ne reîntoarce la demnitate, asumându-ne cu curaj riscul promovării adevărului cu privire la orice aspect al vieţii, în orice situaţie, oriunde şi oricând. Adevărul ori este întreg ori nu este deloc!
Noi alegem, iar alegerile au consecinţe. Iuda a făcut propriile alegeri, alegeri care l-au costat viaţa. Noi trebuie să alegem viaţa, nu să plătim cu ea în contul alegerilor greşite!
